ACUM:
7.00
Musica viva
Matinalul altfel marca Radio România Muzical.
Urmează: 9.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 9.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Interviuri Înapoi

AUDIO. Interviu în oglindă - Doina și Diana Rotaru

Publicat: vineri, 5 Martie 2021 , ora 14.17

Vă mulțumim mult pentru ocazia și onoarea de a discuta cu dumneavoastră în această zi, sub semnul Zilei Internaționale a Femeii. Vorbim despre ideea de feminism, care este atât un pretext cât și un motiv foarte serios pentru o discuție legată de acest subiect. La umbra marilor copaci - se spune - nu crește iarba, iar citatul este din Brâncuși, care a gândit astfel când a ales să părăsească atelierul lui Auguste Rodin și să-și construiască propriul drum. Nu este însă o regulă pentru că, uneori, maeștrii aleg să cedeze din experiența lor discipolilor, săi ocrotească și să le sprijine primii pași. Ați fost în situația discipolului unor maeștri, sunteți în situația maestrului acum, pentru tinerii compozitori. Care este calea pentru ca la umbra marilor arbori să se dezvolte personalități la fel de puternice?

Doina Rotaru: Mai înainte aș vrea să-l pomenesc pe maestrul Vieru, care spunea că orele de compoziție îl îmbogățesc pe el însuși. Deci, profesorul are întotdeauna ceva de învățat de la studenți. În ceea ce privește această legătură între profesor și student, să știți că la Compoziție la Conservator, din păcate, vin o grămadă de studenți care nu au cântat sau nu au auzit de Debussy, Prokofiev sau Stravinski. Deci, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să le lărgim cultura lor muzicală și să-i obligăm cumva să asculte capodoperele secolului XX. Obligatoriu, acest lucru duce după aceea la analiza acestor capodopere și aceasta este o școală extraordinar de bună ca să le ofere lor uneltele cu care după aceea vor construi propria lor muzică. De aici este doar un pas până la descoperirea propriilor lor înclinații și sensibilități, pentru că e foarte important să găsești în student ceea ce e particular în el și ceea ce i-ar plăcea să facă. Mereu le-am răspuns studenților, și de aici și din lume, la întrebarea ce trebuie să facă un student că trebuie să scrie o muzică pe care el ar vrea s-o asculte. Deci, trebuie să-ți placă foarte mult ceea ce faci pentru ca să poți să convingi după aceea pe alții. Or, asta înseamnă, sigur, multe condiții, dar în primul rând înseamnă să înveți să scrii coerent, să poți să comunici ceea ce vrei să spui acestui public și ai nevoie de o gândire muzicală profundă, care se acumulează în decursul celor câțiva ani de studii și apoi se acumulează toată viața.

Diana Rotaru: Trebuie să spun că eu am avut un noroc incredibil. Am avut norocul să fac parte din ultima generație care a studiat cu Ștefan Niculescu, care a fost o personalitate solară din toate punctele de vedere. Nu este încă apreciat la justa sa valoare în lume. Pe urmă, am beneficiat și de sfaturile și îndrumarea unui alt profesor extraordinar, Dan Dediu. Mama mi-a fost mai degrabă un sfătuitor, un prieten, facem tot timpul schimb de impresii între noi, nu mi-a fost niciodată profesor oficial. Și acum sigur că eu, față de asemenea personalități nu mă pot compara. Ce mi se pare mie, este că profesorul de compoziție este, mai degrabă, un gps, adică are funcția de a anticipa, de a vedea drumul sau drumurile pe care ar putea s-o ia un tânăr compozitor în funcție de sensibilitatea sa și, practic, să-l ajute să ajungă acolo cu informațiile pe care le posedă, mai ales cu experiența pe care o acumulează nu numai în calitate de creator, dar și de ascultător de muzică, de analizator de muzică. După niște ani, deja îți formezi reflexe și știi ce funcționează rapid într-un anumit tip de limbaj și cred că pentru un tânăr compozitor acest lucru e foarte important. Și sigur că cel mai important este să existe o comunicare umană între discipol și profesor. Studentul să se lase învățat, iar profesorul să știe exact câtă libertate să-i dea și când.


Pentru ca o piesă muzicală să prindă viață iar existența ei să aibă sens, ce nu ar trebui să-i lipsească? Ideea, evoluția, simbolul? De la ce porniți când sunteți în fața unei foi albe de partitură ce trebuie umplută cu muzică?

Diana Rotaru: Sunt mai multe variante. Depinde de situație. Câteodată este idee extramuzicală - un text, un film, un gând, o poezie. Câteodată, de foarte multe ori, este vorba de personalitatea interpretului pentru care scrii. Alteori este vorba, pur și simplu, de un crâmpei abstract sonor. Dar cred cu tărie că o piesă trebuie să aibă o idee puternică în spate și cu cât acest concept e mai puternic, sigur că provocarea de a-l înfăptui prin sunete e mai mare. Dar, pe de altă parte, și șansa muzicii de a fi mai convingătoare și, hai să recunoaștem, mai valoroasă crește.

Doina Rotaru: Pentru mine, ideea este esențială. Ea determină evoluția muzicii respective, ea determină structura, substanța muzicală, starea, timpul, tot. Ideile mi-au venit din literatură, mi-au venit din poezie, din artele plastice, din emoții foarte puternice și, de multe ori, din simboluri. Am încercat să caut în simbolurile universale, dar și în cele specific românești idei muzicale. Deci, simbolul să devină idee. Așa cum spunea Mircea Eliade, orice reluare a unui simbol, orice reevaluare a lui înseamnă o nouă încoronare și îl servește și mai bine. Când spun simbol, acesta înseamnă pur și simplu cerc, sau cerc magic, sau spirală, sau roboros, sau troițe, cristale… toate acestea sunt tutluri din lucrările mele. În același timp, simbolul este o cheie pentru ascultător, ca să descifreze foarte repede ideea lucrării. Deci simbolul-idee sau numai ideea sunt cele care stau la baza oricărei lucrări. Am să vă dau un exemplu: Măști și oglinzi este titlul celui de-al doilea concert pentru saxofon pe care l-am scris pentru Daniel Kientzy, ca și primul și ca și alte 7-8 lucrări, și am încercat să combin în această lucrare diferite ipostaze ale simbolurilor măștii și oglinzii. În același timp însă, lucrarea are și o altă inspirație, și anume o scurtă nuvelă de Borges pe care o ador și pe care de când am citit-o prima dată m-a făcut să cred că poate fi transpusă în muzică; se numește Oglinda și masca. Este o superbă pledoarie pentru arta profundă, care emoționează. Este vorba despre trei variante pe care poetul unei curți regale le scrie pentru a descrie o bătălie învingătoare și, la cererea regelul respectiv, el scrie variante din ce în ce mai emoționale și din ce în ce mai condensate și din ce în ce mai artă autentică, în așa fel încât ultima variantă este doar o esență transfigurată a luptei și este un fel de rugăciune interioară pe care el o șoptește la urechea regelui. Deci, e vorba de esența și de arta adevărată care ne emoționează. Pe de altă parte, este vorba de ceea ce spune regele, că omul nu are voie să cunoască frumusețea, drept care nuvela aceasta are un sfârșit trist, dar filosofia ei este extraordinară.



Așadar, ideea este că arta, în orice rigori stilistice ar fi ancorată, ea trebuie să emoționeze înainte de toate, nu? Aceasta ar fi concluzia întrebării.

Doina Rotaru: Să emoționeze, să ridice spiritual, să transforme dacă se poate. Cam asta era concluzia nuvelei lui Borges. Și, la mine, lucrarea se termină cu un fel de rugăciune pe care Kientzy o cântă doar cu muștiucul saxofonului și cu vocea lui. Deci, e o transfigurare a saxofonului de la început, care este cel pe care-l cunoaștem, și până la finalul piesei se transformă în altceva. Și muzica se transformă.



Dacă ar fi să numiți o lucrare favorită din creația dumneavoastră, doamnă Doina Rotaru, care ar fi aceea și de ce?

Doina Rotaru: Cea mai dragă lucrare este Concertul al cincilea pentru flaut, Îngerul cu o singură aripă… din cauza interpretării, aș putea să vă spun, și a investiției de dragoste pentru flaut pe care o conține de fapt această lucrare. Este vorba de o lucrare cu multe surse. Titlul este luat dintr-o poezie tristă despre un înger de jucărie cu aripa ruptă, care atârna în fereastra unui cămin de copii orfani. În mijlocul piesei, drama îngerului este cea a îngerului din povestirea lui Marquez - un domn foarte bătrân cu aripi uriașe, în care un înger bătrân cade în curtea unui pescar sărac și rămâne acolo înnămolit pur și simplu din cauza aripilor uriașe, nu se mai poate ridica. Și, totuși, fiind bătaia de joc a satului și a oamenilor și fiind tratat ca un animal de circ, totuși, până la urmă, el reușește să se ridice… e vorba și de realismul magic al lui Marquez, care face ca o forță divină să-l ajute pe acest înger să-și continue drumul în lumină și în văzduh. Toată lucrare reprezintă de fapt o evoluție de la lumină, de la o imagine a unui înger într-o lumină cerească, coborârea pe pământ în umbră și-n întuneric și, după aceea, ridicarea din nou în văzduh. Este și o metaforă a artistului contemporan, care toată viața caută, caută, caută și consider eu că mulți nu sunt încă prețuiți la munca pe care o depun să-și găsească o estetică personală, la dragostea pe care o pun în ceea ce fac - mă refer la artiști în general - pentru că omul în general, omul contemporan iubește foarte mult arta contemporană sau muzica contemporană în mod special. Asta e o altă discuție.



Dar o lucrare favorită semnată de Diana Rotaru, fiica dumneavoastră?

Doina Rotaru: Ei, aici să știți că multe dintre lucrările Dianei mă fascinează și chiar le și invidiez pentru că are niște trăsături foarte speciale muzica ei. Visul, starea hipnotică dintre somn și reverie, apoi ludicul, umorul pe care îl are și, nu în ultimul rând, drama, tensiunea sufletească pe care o pune în piese pe mine mă impresionează și mă face să admir și să spun că mi-e greu să aleg o piesă. Și totuși, este una dedicată mie, care cuprinde toate aceste caracteristici pe care vi le-am spus până acum, și anume Opera de cameră în trup. Este o lucrare de aproximativ 50 de minute, care are foarte multe elemente polistilistice amestecate cu vis, cu transă, cu ludic și cu foarte multă dramă.



Multe dintre marile capodopere ale muzicii s-au născut din comenzile unor interpreți date compozitorilor din prietenie - cazul Brahms-Joachim este unul celebru - și tot numeroase sunt și situațiile în care compozitorii au cedat în fața argumentelor interpreților, au revăzut lucrările și le-au dat probabil o formă îmbunătățită. Aveți asemenea colaboratori-interpreți care vă motivează și vă inspiră?

Diana Rotaru: Cu siguranță, relația compozitor-interpret este bizar de intimă. Practic, prin muzică, prin îngemănarea unor sensibilități muzicale, oamenii reușesc să comunice mult mai profund decât prin cuvinte. Chiar oameni care nu se cunosc sau poate chiar nici nu se plac reușesc să comunice pe un alt plan. Pentru mine, ăsta e unul din motivele principale pentru care scriu muzică. Mi se pare absolut fascinant! Și sigur că am avut, iarăși, norocul să întâlnesc niște muzicieni fantastici. Nu pot să-i enumăr pe toți, dar trebuie să-l menționez pe nașul meu în ale muzicii, Ionuț Ștefănescu, care mi-a interpretat prima mea piesă, scrisă în clasa a X-a, de flaut, se numea "..." și era să leșin de emoție în sală. Trebuie să-l menționez pe saxofonistul, mic la stat și foarte, foarte mare la sfat, Daniel Kientzy, un mare prieten al muzicii românești pentru care am scris un concert de saxofon care a și luat două premii foarte importante, internaționale. Trebuie să o menționez pe Irina Ungureanu - soprană, cu o voce magică, ireală... și sigur că sunt mulți, sunt foarte, foarte mulți... George Kentros, un violonist fantastic din Suedia, un bulgăre de energie și entuziasm. Și-atunci, scrii pentru ei, deja muzica ți se construiește numai văzându-i cu câtă plăcere cântă, în feluri foarte diferite, sigur.

Doina Rotaru: E o relație foarte specială atunci când scrii pentru un interpret pentru că-l admiri foarte mult. Este aproape ca un fel de poveste de dragoste, platonică bineînțeles, pentru că atâta timp căt scriu pentru un interpret, eu am interpretul în fața ochilor pe scenă, cumva, pe o scenă imaginară, și am sunetele lui în cap. Deci, știu perfect cum sună saxofoanele lui Kientzy și ce sonorități vreau eu de la ele. Știu perfect cum sună flautul lui Karoly și cu ce mă vrăjește pe mine. De fapt, magia lui Karoly este absolut unică. Probabil că este interpretul pe care lumea îl consideră numărul unu pentru muzica de flaut, în muzica contemporană în special, pentru că are așa o dragoste pentru ceea ce cântă și așa o plăcere de a cânta, încât tot ceea ce cântă se preface în aur, cum se spune, se preface în rugăciune, se preface în lumină, se preface în tot ce găsim noi mai frumos în acest instrument pentru care eu am scris peste 30 de lucrări fără să fiu flautistă. Primul om care mi-a deschis urechile și, cumva, mintea pentru flaut a fost însă flautistul Pierre-Yves Artaud, un nume mare al muzicii franceze, cel mai tare flautist din anii '80, pe care l-am cunoscut la Darmstadt și care, prin demonstrațiile lui pe flaute, m-a făcut să descopăr ceva ce poate exista în mine, că nu degeaba mă cheamă Doina - am niște tradiții, o dragoste pentru fluier. Pur și simplu culorile magice pe care flautul le poate reda și toate stările acestea speciale... și mai e ceva... știți, poate tot de la nume mi se trage, mi-a plăcut în mod special flautul și pentru că am această aplecare spre muzica ce mângăie sufletul cuiva. Și dulceața și rafinamentul flautului, dar și posibilitățile lui deosebite de a exprima dramă și tensiune m-au atras în mod special. Alți interpreți... au fost foarte mulți. E foarte greu să spun toți dirijorii și toți... cu maestrul Bacs, de exemplu, am colaborat extraordinar și mi-a cerut lucrări și i-am mulțumit întotdeauna și-i mulțumesc în continuare pentru acest privilegiu de a mă considera un compozitor pe care el voia să-l cânte mereu la Radio cu orchestra. Și mulți alții... și de aici și din lumesa largă. Sunt prea mulți ca să-i înșir.


Mai cunoașteți alt caz de compozitoare mamă-fiică? Noi nu mai cunoaștem.

Diana Rotaru: Nici eu nu mai cunosc.


Nu o dată ți-ai exprimat admirația față de lucrările scrise de mama ta, Doina Rotaru, și te-aș invita să faci un exercițiu - dificil, sunt convinsă - pe care să-l și argumentezi. Dacă ar fi să poți alege una dintre lucrările dumneaei, care dintre ele ți-ar fi plăcut să te aibă ca autoare?

Diana Rotaru: Trebuie să recunosc încă o dată că mie muzica mamei mi se pare genială. Chiar foarte obiectiv spus, cred că e un limbaj foarte particular și foarte puternic și delicat în același timp, extrem de recognoscibil, totuși reușind să nu se repete niciodată. E ca un fel de caleidoscop magic, care rulează tot felul de minuni. Ca o piesă preferată cred că aș numi Concertul nr.5 de flaut, Îngerul cu o singură aripă, care, apropo de ce vorbeam, are o poveste foarte puternică în spate și un concept extrem de dureros de-a dreptul - situația artistului în societate - și sigur că a avut și o importanță mare în faptul că a fost scrisă pentru Mario Caroli. Apropo de ce vorbeam despre relația compozitor-interpret, Mario Caroli este un magician al sunetelor cum puțini sunt la ora actuală. Deci, Îngerul cu o singură aripă.


Cum este
în general relația dumneavoastră cu ceea ce noi, ceilalți, numim inspirație? E o relație armonioasă? Vine atunci când aveți nevoie de ea sau presupune, mai degrabă, exercițiu și răbdare?

Doina Rotaru: Și maestrul Vieru ne-a mărturisit că, mai ales după ce a ieșit la pensie, în fiecare dimineață șase ore stătea la masa de lucru și încerca să găsească idei. Eu consider că inspirația vine și pe stradă și oriunde, și-n metrou... cred că nu sunt singurul caz de compozitor care scoate repede cartela de metrou și notează niște note acolo. Și maestrul Stroe ne povestea despre biletele de tramvai pe care-și nota idei. Acuma, inspirația poate să vină ca un motiv de câteva sunete care te obsedează sau poate să vină ca o imagine muzicală, și-atunci poate fi și desenată, poate fi exprimată cumva și prin vorbe. Deci, în ceea ce mă privește, până acum am avut o relație special de bună cu inspirația și sper să o mai păstrez și-n continuare. Eu am însă și altceva, am nevoie de o izolare, de un fel de stare specială, ca într-un fel de clopot imaginar, în care se creează așa, un fel de transă, se creează un fel de lume magică oarecum în care am senzația că unele lucruri chiar îmi vin de undeva, prin alte forțe supranaturale. Este vorba de o stare de care am nevoie, în care intru, și acea stare înseamnă de fapt ceva în plus decât inspirația sau înseamnă inspirație plus ideile acelea de care vă vorbeam, care vin din cărți, din lumea plastică. Am scris un concert de vioară inspirat din Himerele lui Dimitrie Paciurea, de exemplu, și a trebuit să stau și să mă gândesc mult de tot ce înseamnă fiecare himeră pe care mi-am ales-o și câte posibilități muzicale există pentru a fi redată și pentru a fi exprimată... plus toate elementele de filosofie și de mitologie care sunt în acea himeră și care pot fi puse în valoare muzical. E foarte complicat, dar totul se rezolvă cu foarte multă răbdare. Vorbeați de răbdare în întrebare... nu știu, exercițiul de chemat inspirație până acum nu l-am avut, dar răbdarea... știu că mi-a luat aproape nouă luni să scriu acel concert de flaut și aproape tot atât ca să scriu concertul de vioară. Deci, e vorba de șlefuire, de adus numai ceea ce merită să fie adus... atâta să rămână în lucrare.

Diana Rotaru: Ce încerc să spun și studenților mei este că inspirația e un mușchi care trebuie exersat. Și cu cât îl cultivi constant și mai mult, cu atât va da roade mai bune. Deci, în nici un caz nu trebuie să așteptăm să vină de undeva, de sus, pentru că este în noi dar trebuie exersată. Efectiv, ca un mușchi.


Aveți percepția că există sau că nu există ceva ce definește amprenta generală de sensibilitate și de construncție muzicală când vine vorba de femeile compozitoare?

Doina Rotaru: În primul rând, cred că percepțiile s-au schimbat. Din anii '50, sau '30, sau prima jumătate a secolului XX și ce se întâmplă acum este cu totul altceva și o demonstrație sau, dacă vreți, o întărire a ceea ce spun eu sunt niște compozitori celebri, cum sunt Salvatore Sciarrino, Francesco Filidei - italieni sau japonezul Toshio Hosokawa, care sunt renumiți și iubiți pentru rafinamentul și subtilitatea sonorităților lor. Deci, vedeți, e o graniță care deja a fost, zic eu, depășită. Sunt, în același timp, femei compozitoare care sunt foarte energice și foarte dramatice și care apar chiar bărbătoase, cumva. Ce înseamnă acest "bărbătoase"? Înseamnă, pur și simplu, energie, vitalitate și poate că plăcerea unor sonorități mai bogate și mai greoaie, cele delicate rămânând, după cum v-am spus astăzi, apanajul oricărui compozitor, că e băiat sau fată, că e domn sau doamnă.

Diana Rotaru: Sinceră să fiu, eu cred că dihotomia asta bărbat-femeie e mai mult artificial impusă de societate. Cunosc muzici extrem de puternice care au fost scrise de femei, așa cum cunosc muzici extrem de rafinate și de sensibile scrise de bărbați, așa că eu cred că de fapt ce contează este temperamentul și personalitatea persoanei care scrie, indiferent dacă este bărbat sau femeie.



Monica Isăcescu și Ștefan Costache