Student al lui Ștefan Gheorghiu, laureat al Concursurilor Internaţionale "Niccolo Paganini" şi "Tibor Varga", Vladimir Nemţanu a fost, din 1979, concertmaestru al Orchestrei Naționale din Bordeaux și, din 2004, profesor la Conservatorul din Lyon, din 2004.

Nivelul actualei ediţii este unul impresionant, tehnic și probabil și muzical, nu?

Bineînțeles, nu poți să le separi. Toată tehnica, după părerea mea, e orientată ca muzical să poți să exprimi ceva, altfel nu are niciun sens.

Nivelul concursului mi se pare excepțional, cu candidați foarte, foarte bine pregătiți și tineri care sunt foarte talentați, foarte talentați... De aceea misiunea unui juriu e complicată, nu-i chiar așa simplu, nimic nu-i matematic. Poți să ții cont de anumite principii, bineînțeles, care sunt cam aceleași pentru toată lumea, dar la un moment dat intervine și subiectivitatea fiecărui membru al jurului.

Dumneavoastră înșivă ați participat la câteva mari concursuri la începuturile dumneavoastră, în doua jumătate a anilor '70, când totuși peisajul evenimentelor de gen cred că era puțin diferit. Ce s-a schimbat de atunci?

Era diferit prin faptul că majoritatea concurenților, a celor care aveau multe șanse să câștige concursul, majoritatea veneau din Uniunea Sovietică și mulţi din țările din Est, România, Polonia și Ungaria, bineînțeles.

Ce s-a schimbat mult? Că centrul mult mai important al dezvoltării muzicii s-a orientat către Est, în special către Extremul Orient - Coreea de Sud, Japonia, China, bineînțeles, Taiwan, Singapore, toate acestea, care, față de acum 50 de ani, 60 de ani, au manifestat un mare interes și au făcut mari investiții în domeniul muzical și în domeniul artistic, în care aproape nu existau pe atunci; iar acum au niște elemente extraordinare, formidabile.

Arto Noras sublinia faptul că există un interes într-adevăr major pentru muzica clasică în ţările amintute, nu numai în privința educației, ci și în ceea ce priveşte infrastructura aferentă, care e, în consecință, dezvoltată. Problema este să constatăm un recul aici, în România, dar în general în Europa, nu?

Bineînțeles, dar e normal, e principiul vaselor comunicante.

De exemplu, când am ajuns în Franța în 1979, în anii '80-'81, am fost invitat pentru crearea orchestelor în Spania. În Spania exista Teatrul Liceo la Barcelona și poate alta la Madrid, dar în rest nu aveau orchestre simfonice. În câțiva ani, nu numai că au creat cel puțin 10 orchestre simfonice, ci și foarte multe săli, fiecare oraș a construit sala lui. De exemplu, la San Sebastian, care e în Țara Bascilor, lângă Franța, au două săli de concert într-un oraș așa de mic.

E o chestiune de voință politică, ţine de oamenii care au responsabilități și puteri să ia decizii şi care hotărăsc că arta, în general, şi muzica, în particular, sunt lucruri esențiale.

Esențiale. E un termen frumos, dar destul de vag. Concret, care ar fi beneficiile, din punctul dumneavoastră de vedere, într-un context social şi geopolitic complicat, cum e cel de astăzi? Adică, de ce am investi la nivel de strategie de țară, în muzică?

Pot să vă dau exemplul lui Churchill, care în timpul războiului, bineînțeles cu guvernul lui, căutau bani; și un ministru i-a propus ideea să suprime bugetul culturii, ca să-l dea la armament, ca să cumpere arme, să fabrice. Și răspunsul lui Churchill a fost: Domnule ministru, n-ați înțeles nimic. De-aia ne batem. Pentru cultură, pentru civilizație. Să separi civilizația de cultură e imposibil. Cu cât ai mai multă cultură, cu cât ai mai puține războaie.

Revenind la Concursul Enescu, se cântă firesc muzica lui George Enescu pe parcursul etapelor lui. Probabil că vă e familiară opera acestuia, probabil că observați dinamica ei în lume. Ce s-a schimbat în timp, în privința percepției și a promovării lui Enescu? Și cum se cântă astăzi în concurs?

Dar nu-i numai Enescu, e și Mozart, Paganini, Brahms, Frank. Sunt mulți, mulți compozitori. Bineînțeles, se numește Concursul Enescu. Însă, ceea ce s-a schimbat mult e că media, presa și televiziunile, radiourile difuzează mult mai multă muzică și în lumea întreagă. Adică s-a mondializat. Un compozitor dintr-o țară poate deveni cunoscut într-o zi. Adică difuzarea muzicii e mult mai puternică decât acum 50 de ani.

Dar Enescu, bineînțeles, în mediul muzical e foarte cunoscut de toată lumea. Nici o problemă. Însă, publicul, în general, are acces mult mai simplu și mult mai ușor la compozitori de nivelul lui Enescu, bineînțeles.

Sigur, în mediul muzical e apreciat și valorizat ca atare. Însă, locul pe care îl are acum în programele de concert din lumea întreagă, în general, este cel pe care îl merită, din punctul dumneavoastră de vedere? Și din perspectiva creației camerale, violonistice, și din perspectiva operei lui simfonice?

Bineînțeles că există un fel de conformism al celor care gândesc programele stagiunilor.

Și în Franța?

Ca peste tot, în toată lumea. Adică ei se gândesc că dacă programezi Mozart, Beethoven de dimineață până seara, o să vină mult public.

Asta e o parte a misiunii, bineînțeles că aspectul financiar e foarte important. Însă, datoria unui organizator de concerte e să dea posibilitatea publicului să cunoască mult mai mulți compozitori, un fel de diversificare a compozitorilor.

Da, e mult de lucru aici. E multă treabă de făcut, însă Enescu, bineînțeles, e cunoscut în lumea întreagă. Asta nu e nicio problemă, nu am niciun dubiu.

Cum decurge jurizarea în Concursul Enescu? Dumneavoastră ce criterii aveți în a echilibra aspectul tehnic, care am înțeles că este la un înalt nivel, cu cel muzical? Probabil că diferența se face la nivel muzical. Și aici cu ce criterii operezi? Originalitate? Echilibru? Cu ce anume?

Cu tot ce ați citat. Toate sunt importante și trebuie să găsim noi echilibrul între toate aceste aspecte, plus personalitatea, plus faptul că anumite personalități sunt mai apreciate de juriu și de public.

Adică, în momentul în care vioara devine o componentă a corpului uman, e altceva, dar sunt diferențe de talente, diferențe de personalități, în plus faţă de toate aspectele tehnice și muzicale, înțelegerea textului… de toate acestea îți dai seama la un moment dat. Adică tot ce se lucrează acasă, tot ce se studiază cu răbdare, ani de zile, trebuie să devină accesibil publicului.

Și, în special, trebuie ca noi, în calitate de profesioniști, să putem aprecia care e personalitatea care va avea mai multe șanse, cam la același nivel tehnic, că toți sunt foarte bine pregătiți. Și e și aici ceva care s-a schimbat, pentru că înainte existau școala rusă, școala americană, școala românescă, dar acum comunică toată lumea și sunt cam aceleași principii în lumea întreagă.