Valentin, bună seara!

Bună seara!

Aș vrea să vorbim puțin despre repetițiile pentru acest recital. Cum se desfășoară ele?

În primul rând pentru mine e onorant și chiar foarte folositor să am șansa asta de a cânta cu Liviu Prunaru, care e un extrem de bun violonist. Repetițiile sunt faine, amuzante... puțin obositoare pentru că avem timp pentru ele doar la sfârșitul zilelor, chiar la 10-11 noaptea, pentru că Liviu e în juriu la Concursul "Enescu". Când termină, poate mai studiază și el puțin și apucăm abia după ora 8 să repetăm. Dar e o atmosferă foarte faină și mă bucur teribil.

Presupun că și lucrările pe care le-ați ales contribuie la acest factor.

Da, sunt niște lucrări extrem de complexe, chiar mai grele de cât ne așteptam amândoi. Chiar asta am spus vineri, când ne-am întâlnit prima oară. Liviu a intrat pe ușă și primul lucru pe care l-a spus... "Ce-a fost în capul nostru, Valentin? Hai să repetăm!"

O atitudine cât se poate de normală! Hai să trecem un pic prin ele. Îți recunosc, nu am auzit (sau poate am auzit și nu-mi aduc aminte) de primul compozitor... Explică-ne puțin cum ați ajuns la această formulă.

Liviu este un mare fan al duourilor de Bériot. Le cântă mereu, sunt mai multe. Eu nu am avut ocazia să le cânt, el a venit cu ideea. E o muzică faină, de virtuozitate, relativ simplă comparativ cu Sonata de Ysaÿe, care este un cvartet pentru două viori. E o muzică simpatică, să zicem numai bună de a deschide un recital.

Continuați cu Bacewicz?

Da, cu Suita de Grażyna Bacewicz.

Ce ne poți spune despre ea?

Din păcate, eu nu am cunoscut-o. O știu de foarte puțin timp, spre rușinea mea, pentru că este o foarte interesantă compozitoare și a fost și o bună violonistă. Am găsit ceva înregistrări cu ea. Cred că a fost și concertmaestră la Orchestra Radio poloneză înainte de al Doilea Război Mondial. Este o lucrare aparent simplă, dar foarte profundă. Sunt niște părți scurte, de o pagină, două, 2 minute fiecare, pline de contrast și de disonanțe… foarte, foarte simpatice. Abia aștept să le cântăm și cred că nu le-a mai cântat nimeni în România.

O premieră, deci. Ai spus că această lucrare de Ysaÿe este un cvartet, de fapt, pentru două viori. Presupun că ne referim aici la complexitatea tehnică.

Da. De regulă, dacă e un duo, te aștepți să ai mai puțin de lucru decât la o lucrare solo, dar am studiat ca la o sonată Ysaÿe pentru vioară solo. Extrem de grea, extrem de complexă armonic și tehnic. A trebuit să o studiez ca pe un cvartet, un cvintet, o simfonie… foarte dificilă lucrare! Dar, sigur, merită tot efortul depus.

Ysaÿe, în repertoriul violonistic, este cunoscut și arhicunoscut, de fapt.

Da, sigur că da! Cel mai mult pentru sonatele pentru vioară solo. Nu știu de ce. Poate este puțin neglijată Sonata pentru două viori. Deși, fiind atât de grea, lumea poate nu are atâta timp. Noi am repetat 2-3 ore în fiecare zi doar sonata asta, deja de vineri, și începe să iasă, dar cred că trebuie mult timp. Ca să iasă o înregistrare, cred că ar trebui o lună.

Repet, Ysaÿe este cunoscut și arhicunoscut pentru dificultățile pe care le pune violoniștilor. Să trecem acum la istoria recentă, discografică. Ai lansat alături de Daria Tudor un nou disc "Violin in Love". Aș vrea să vorbim puțin despre acest album. Recunosc, l-am ascultat, mi-a plăcut de la început până la final. Cum ați gândit acest disc atât de cuceritor?

Nu a fost complet ideea noastră. A fost în colaborare cu Cristina Comandașu. Ideea sigur că este a acestui triunghi amoros, poate prea mult spus, dar un triunghi al prieteniei dintre Robert Schumann, Clara Schumann și Johannes Brahms. Și ne-am decis să alegem aceste lucrări. Nu știu dacă sunt neapărat reprezentative pentru relația lor, deși istoric se găsesc legături, dar oricum toți trei au scris o muzică formidabilă și orice combinație ar fi fost până la urmă potrivită.

Brahms este un alt mare nume în repertoriul violonistic. Presupun că cel puțin această lucrare ți-a pus probleme în cadrul înregistrărilor.

Da, deși cred că mai multe probleme au fost la Sonata de Schumann. În primul rând pentru că este foarte lungă și este complet neviolonistic scrisă. Brahms, cumva, nu știu dacă a avut ajutorul lui Joachim, poate, este puțin mai confortabil scrisă. Schumann la vioară nu este niciodată comod…

Nici la pian nu prea este…

Asta voiam să zic. Și la pian, este un concert de pian până la urmă… și, da, ne-au dat bătăi de cap.

Ne aflăm, bineînțeles, și în plin Concurs "Enescu". Ca laureat al acestei competiții, aș vrea să știu cum ai descrie efectul pe care l-a avut asupra carierei tale.

Sigur că lucrul ăsta diferă de la persoană la persoană. Un concurs câștigat sau orice premiu la un concurs nu este predictor al unui viitor de succes. Pentru mine, a fost. M-a ajutat foarte mult. Eu m-am lovit de mari greutăți la întoarcerea în țară, în sensul că n-am avut deschidere absolut deloc, nu puteam să cânt nicăieri. Or, Concursul "Enescu" mi-a oferit tocmai asta - vizibilitate și deschidere.

Este, deci, o cale pe care o recomanzi tinerilor care poate simt că nu au deschidere, cum ai spus?

Poate fi o cale, sigur! Deși trebuie să fii pregătit să faci față după, în cazul în care câștigi, pentru că nici asta nu e ușor. Să ai o carieră concertistică este de zece ori mai solicitant decât să câștigi un concurs. Așa că, pe mine m-a luat pe neașteptate cumva, mai ales venind din marele minus pe care-l aveam înainte. Eu am venit de la minus, de la zero, la plus 50.

Te-am întrebat pentru că am făcut interviuri cu mai mulți membri ai juriilor în acest an și toți mi-au spus că nivelul este incredibil de înalt, media a crescut foarte mult și voiam să știu cum te-ai confruntat tu cu acest aspect?

Da, nivelul este din ce în ce mai ridicat. Internațional vorbind, peste tot în lume este plin de instrumentiști - nu numai la vioară, peste tot - care cântă absolut perfect. Absolut perfect! Nu știu, te și întrebi, tehnic, unde se mai poate duce. Efectiv, nu ai ce spune! Sigur, pe plan muzical, e mai dificil. Sunt extrem de mulți care cântă bine, sunt extrem de puțini care cântă interesant și aduc ceva nou și unic din propria lor personalitate. Sigur, și să-i faci reproșul ăsta unui om care cântă extraordinar de bine, până la urmă nu e mereu corect, dar și dacă nu e interesant, care mai e rostul muzicii? Până la urmă, putem să ascultăm interpreți perfecți sau… de aceea unii îl iubesc pe Radu Lupu până la cer și înapoi. Era un perfecționist, dar nu cânta niciodată perfect pentru că asta era natura lui.

Ai folosit cuvântul "interesant". E un termen poate supralicitat în ziua de azi. Aș vrea să știu ce înseamnă pentru tine un artist interesant? O viziune asupra unei lucrări care să fie interesantă sau, pur și simplu, un concert interesant? Care a fost ultimul concert la care ai fost și a fost interesant?

Apropo de termen, da, el poate fi periculos pentru că unii se străduiesc prea mult să scoată ceva interesant. Nu trebuie să o faci de dragul de a fi interesant! Mă refeream la faptul de a avea o personalitate, de a veni dinlăuntrul tău ceva care nu-i comun. Nici nu știu. M-am întrebat foarte des ce înseamnă talentul și ce înseamnă darul ăsta unic pe care unii-l au, care nu este neapărat un dar mecanic.

Legat de concert, foarte rar sunt concerte speciale și nu știu acum să spun ultimul.

Mă întrebam mai degrabă la nivel ideal. Care este idealul? Să zicem că ești în sala de concert, cum ai vrea să cânte un pianist - ca să nu vorbim de violoniști, poate ești subiectiv -, cum ar trebui să fie un muzician ca să fie interesant, să ți se pară că n-ai venit degeaba la concert?

În primul rând, să fie sincer. Acum trăim într-o eră în care sinceritatea este abandonată, pentru că știm ce se vrea de la noi și încercăm să dăm pe tavă exact ce se cere. Or, asta e cumva contrastant cu sinceritatea. Sunt atâția muzicieni care, eu știu, în timpul cântatului sunt plini de grimase și de suferință. Sigur că unii așa se exprimă, nu-i neapărat ceva greșit, dar este mult teatru la mijloc și eu, cel puțin, simt imediat, după 30 de secunde îl simt dacă e sincer sau nu. Și, din păcate, sunt reticent la capitolul ăsta. Poate să fie fenomenal de bun, dar dacă încearcă să mă păcălească, atunci nu mai acept.

Îmi amintesc acum de marii pianiști ai secolului trecut. De exemplu, Horowitz, mi se pare, era drept la pian, i se mișcau doar mâinile. Un mare pianist care nu făcea astfel de gesturi exagerate, după cum ai subliniat. Vorbind despre idealurile tale concertistice, vei deschide stagiunea 2024-2025 a Filarmonicii din Satu Mare. Aș vrea să ne vorbești puțin despre acest concert. Vei interpreta Rapsodia spaniolă de Lalo.

Da, Simfonia Spaniolă de Lalo... Ce pot spune?! Mă bucur să merg la Satu Mare. Deja merg de câțiva ani constant, sunt oameni foarte primitori acolo, e și o sală frumoasă, care sună bine. Mă bucur să deschid stagiunea. Totuși, deschiderea e un eveniment special. Programul e puțin strâns acum. După concertul din festival, am o admitere cu două zile înainte de concert, la doctorat… așa că va fi solicitant, dar mă bucur.

Susții un examen de admitere?

Da, mă înscriu la doctorat.

Multă baftă, atunci! Alte planuri concertistice după Satu Mare?

Din octombrie, deja sunt la Filarmonică, încep și eu lucrul ca orice om angajat. Și, sigur, după, vor urma mai multe evenimente, doar camerale anul ăsta. Nici nu-mi știu calendarul bine pe dinafară. Am zis că pe cele solo cu orchestră să le păstrez pentru anul 2025, să mai am și eu timp să studiez, să nu cânt chiar întruna.

Oricum, și cele camerale sunt, după cum ai subliniat foarte apt la început, și ele pot fi provocări foarte mari.

Desigur.

Valentin Șerban, mulțumim foarte mult pentru prezența în studioul Radio România Muzical!