Violonista Alissa Margulis, membră în juriul secțiunii de vioară a Concursului Internațional "George Enescu", susține un recital în data de 12 septembrie 2026, pe scena Ateneului Român. Cu acest prilej, parteneri de scenă îi vor fi pianistul Andrey Gugnin și violoncelistul Ștefan Cazacu. 

Alissa Margulis ne-a povestit, într-un interviu, despre semnificația programului pe care l-a ales pentru recital, despre rolul său ca membră a juriului, depre începuturile carierei sale, despre locul pe care îl ocupă muzica în viața sa și despre ce diferențiază un mare muzician, printre altele.

Alissa Margulis, sunteți membră în juriul Concursului Internațional "George Enescu", la secțiunea vioară. Cum apreciați nivelul concurenților din această ediție?

Cred că nivelul este într-adevăr foarte ridicat. Mă așteptam, de altfel, la acest lucru, pentru că este un concurs internațional foarte important. Îi stiam și pe câțiva dintre cei care s-au înscris și care, de fapt, nici măcar nu au trecut de etapa video. Mă bucur foarte mult de ceea ce ascult. Este extraordinar! Iar în etapa a doua, nivelul a fost chiar și mai ridicat. Aștept cu nerăbdare următoarele etape.

Din experiența dumneavoastră atât ca interpretă, cât și ca membră a juriului, ce face ca o interpretare să se distingă?

Este foarte complex, desigur. Încerc cu adevărat să ascult un concurs ca și cum aș fi la un concert. Dar este imposibil să ignori faptul că este vorba despre un concurs internațional foarte important. Desigur, fiecare concurent trece printr-un tip diferit de stres. Iar eu însămi am participat la multe concursuri, așa că știu cât de dificil este.

Bineînțeles, există aspectul legat de calitatea tehnică a interpretării, care trebuie să atingă un anumit standard. Acest lucru este, evident, foarte important. Dar atunci când este vorba despre o personalitate cu adevărat interesantă, despre un muzician aparte, care cântă remarcabil la instrument, dar are și atât de multe lucruri de spus, atunci avem întotdeauna în față ceva cu totul deosebit. La fel și atunci când un interpret reușește să evidențieze diferențele dintre stilurile pe care le abordează.

Așa cum ați menționat, ați obținut pe parcursul carierei mai multe premii la importante concursuri internaționale. Cum este pentru dumneavoastră acum să vă aflați de cealaltă parte, în ipostaza de membră a juriului?

Trebuie să spun că, desigur, este mult mai plăcut - sau, să spunem, mult mai ușor - să fii de cealaltă parte. Totuși, nu este deloc ușor să fii membră a unui juriu! Este nevoie de anumite aptitudini, nu este ușor să judeci. Uneori, după aceea, mă simt chiar foarte rău și mă gândesc foarte mult la toate lucrurile pe care le-am făcut; trebuie să iei deciziile corecte.

Dar, dacă mă întrebați ce prefer, cu siguranță prefer să fiu în juriu și mă simt foarte onorată. Pentru mine este încă ceva foarte nou. Am mai făcut parte din mai multe jurii ale unor mari concursuri internaționale, și încă îmi este greu să realizez pe deplin că acum mă aflu de această parte. Este un sentiment interesant pentru mine, dar mă bucur de această experiență și am învățat foarte multe.

Ce simțiți că s-a schimbat în lumea concursurilor de când erați dumneavoastră concurentă și până astăzi?

Nu foarte multe lucruri, dar aș spune că poate s-au schimbat multe după pandemie, pentru că o mulțime de lucruri au trecut în mediul online. Pe vremea când participam eu la concursuri nu existau înregistrările video sau etapele video de acest fel. Mi se pare o adevărată provocare să treci de etapa înregistrărilor video. Nu este deloc ușor.

Aceasta este o diferență importantă. Cred că acum există și mult mai mult conținut online, iar participanții pot asculta ceea ce se întâmplă la toate celelalte concursuri importante. Acestea sunt transmise în direct și poate că este mai ușor să înțelegi nivelul general al concursurilor internaționale, ce se așteaptă de la tine și cum trebuie să te pregătești.

În data de 12 septembrie, veți susține un recital la Ateneul Român împreună cu pianistul Andrey Gugnin și violoncelistul Ștefan Cazacu. Cum ați ales programul pentru acest recital?

În primul rând, sunt din nou foarte onorată și aștept cu mare nerăbdare să susțin acest recital, deși este, desigur, o provocare destul de mare să cânți în timpul concursului, în timp ce faci parte din juriu și ești ocupată în cea mai mare parte a timpului, fără să ai prea mult timp pentru studiu și repetiții. În plus, sunt încărcată de ceea ce am ascultat în ultimele zile. Nu este ca și cum ascult ceva și apoi totul se șterge; lucrurile rămân în mine și simt chiar că am nevoie de timp după fiecare etapă, după fiecare zi, pentru a procesa ceea ce am auzit.

În același timp, sunt foarte inspirată de ideea de a cânta într-o sală minunată, cea a Ateneului Român, pe care o iubesc atât de mult.

În ceea ce privește programul, ideea de a cânta împreună cu violoncelistul român Ștefan Cazacu a venit din partea Festivalului Enescu. Auzisem despre el, ne-am întâlnit, dar nu cântaserăm niciodată împreună. Mi s-a propus să facem un trio sau, de fapt, orice altceva mi-aș fi dorit, așa că a fost foarte frumos să pot alege liber programul.

Totodată, a apărut ideea de a nu interpreta același repertoriu cu cel al participanților la concurs. În cele din urmă, am ales Sonata "Kreutzer" de Beethoven și Trio-ul cu pian op. 50 în la minor de Ceaikovski, pentru că, aș spune, ambele se numără printre lucrările mele preferate. Dintre sonate, "Kreutzer" este cu siguranță una dintre cele mai epice și mai importante lucrări din repertoriul pentru vioară. Iar Trio-ul de Ceaikovski, dintre trio-uri, este pur și simplu extraordinar și îl iubesc. Ambele lucrări sunt monumentale și, până la urmă, mi s-a părut o combinație interesantă să avem două capodopere de asemenea dimensiuni.

Mai este și un alt aspect interesant: am rădăcini ruso-ucrainene în familie, iar muzica lui Ceaikovski îmi este, desigur, foarte apropiată. Poate că am ales și din perspectiva acestui background. Iar eu am crescut în Germania, așa că și muzica germană îmi este foarte familiară. Într-un fel, a fost o alegere foarte legată de ceea ce simt ca fiind patria mea.

Simțiți, așadar, că acest repertoriu vă reprezintă?

Categoric, da. Am avut o educație și o formare foarte mixte, dar îmi simt originile rusești sau, să spunem, slave, ruso-ucrainene. Tatăl meu este ucrainean, iar mama mea este rusoaică. Dar aceste rădăcini sunt foarte puternice, deși am crescut și, de fapt, m-am născut în Germania.

Nu mă simt foarte nemțoaică, într-un anumit sens, dar am crescut în cultura de acolo, am mers la școală acolo și am primit întreaga mea educație acolo. Așadar, le port pe amândouă în mine. Dar aș spune că, sufletește, mă simt mult mai apropiată de ceea ce este rusesc, ucrainean și slav.

V-ați născut într-o familie de muzicieni. A fost evident încă de la început că urma să deveniți, la rândul dumneavoastră, muziciană?

Da, a fost absolut firesc. Mă gândesc adesea la asta și pentru mine nu exista nici măcar opțiunea sau ideea de a nu face muzică. În copilărie nici nu știam că este posibil să nu faci muzică. Mai târziu, când am ajuns în clasa întâi - nici măcar la grădiniță nu eram conștientă că nu toată lumea cântă la un instrument, la un moment dat am înțeles că nu este ceva absolut obișnuit.

Am crescut într-o familie de muzicieni. Tatăl meu era celebrul pianist Vitaly Margulis, și de altfel toată familia mea cânta la pian: mama, fratele meu, sora mea. Sora mea a cântat la pian la început, iar mai târziu a trecut la violoncel.

Eram foarte mică atunci când am început să aud sunetul pianulului în permanență. Era ceva normal, zi și noapte. Bunica mea, care își trăise și ea viața înconjurată de pian, mi-a spus încă de când eram foarte mică să nu fac același lucru pe care îl făceau toți ceilalți din familie. Mi-a spus că există și alte instrumente și că pot să aleg să cânt la un alt instrument. Și că, de fapt, este interesant să nu faci același lucru ca întreaga familie.

Mi s-a părut o idee grozavă. Am descoperit vioara, iar pentru mine a fost foarte clar. Nu a existat nicio clipă de îndoială.

Ce vă determină astăzi să continuați să faceți muzică?

Acum, desigur, este parte din identitatea mea. Nu mi-aș putea imagina viața fără muzică sau fără să fac muzică. Aș putea foarte bine să nu studiez atât de mult și să am mai mult timp liber, dar, nu, este o viață, un mod de a trăi, un stil de viață - nu știu cum să-i spun. Poate că muzica este chiar, într-un anumit sens, o religie, o credință. Este vorba despre un mod de a trăi viața prin muzică, cu siguranță. Nu-mi pot imagina altfel.

Sunteți foarte activă în domeniul muzicii camerale, dar aveți și o activitate solistică foarte bogată. Ce rol joacă fiecare dintre acestea în viața dumneavoastră?

Cred că în zilele noastre nu mai există cu adevărat acel tip de solist care exista poate acum 50, 40 sau 30 de ani, un solist care era pur și simplu solist și asta era tot ceea ce făcea. Acum lucrurile s-au amestecat mult mai mult și sunt foarte fericită din acest motiv, pentru că iubesc foarte mult muzica de cameră.

În ambele domenii este important să ai experiență. Chiar și atunci când interpretez concerte cu orchestră, este, într-un anumit sens, o formă de muzică de cameră. Fiecare reprezintă un alt tip de provocare. Ambele sunt minunate și fiecare ramură a activității mele o inspiră pe cealaltă.

Ce sfat i-ați da unui tânăr muzician?

Pe lângă ampla mea activitate de interpret, am și un post de profesoară Germania și am o clasă întreagă de violoniști. Și pentru mine este, din nou, destul de dificil să le fac pe toate în același timp. Predau destul de mult și simt o mare responsabilitate față de fiecare dintre studenții mei.

Desigur, le ofer cât pot de mult: sfaturi, lecții, tot ceea ce pot. Dar, dacă ar fi să dau un sfat, aș spune că este important, desigur, să muncești din greu și să îți cunoști foarte realist obiectivele pe care vrei să le atingi.

Și, de asemenea, atunci când un tânăr care cântă la un instrument decide să devină cu adevărat muzician, să nu renunțe, să își urmeze cele mai mari visuri și să își imagineze că totul este posibil. Să muncească pentru ceea ce vrea să realizeze și să își dedice întreaga energie acestui scop. Să-l urmeze.

Care este cea mai mare speranță a dumneavoastră în calitate de membră a juriului?

Speranța mea este, pur și simplu, să fiu cât mai corectă. Nu vreau ca vreunul dintre concurenți să simtă că, din partea mea, nu a fost tratat absolut corect. Și sper ca totul să meargă în direcția potrivită.

Până acum, așa se întâmplă. Este absolut extraordinar. Avem un juriu foarte bun și muzicieni foarte buni. Așadar, speranța mea este să descoperim cel mai bun interpret, cel mai bun muzician. Dar nu este vorba doar despre câștigător. Uneori, nu doar câștigătorul poate avea o carieră. Poate fi vorba chiar și despre persoane care nici nu au trecut în etapa a doua...

Sper ca fiecare să-și găsească locul în această lume, în lumea muzicii, și să reușim poate să descoperim un muzician nou cu adevărat extraordinar - sau chiar mai mulți. Aceasta este speranța.

Prin ce se distinge un mare muzician, un muzician extraordinar?

Sunt foarte multe lucruri, desigur: talent, personalitate, devotament, muncă susținută și, mai presus de toate, aș spune, o iubire absolută pentru muzică.

De fapt, acesta este primul lucru. Dacă nu ai această nevoie, dacă nu simți că nu poți trăi fără muzică, atunci drumul este foarte greu și nici nu ar trebui să faci asta. Așadar, este nevoie, desigur, de o dedicare absolută, de propria personalitate, care este foarte importantă, și de inteligență.

Sunt foarte multe aptitudini pe care trebuie să le ai și trebuie să ai o personalitate muzicală individuală, proprie, să nu mergi pur și simplu pe linia generală.

Dar lucrurile s-au schimbat din nou în zilele noastre. Acum sunt importante și multe alte aspecte, inclusiv prezența online, chiar și imaginea vizuală joacă acum un rol important. Trebuie să fii extrem de activ, nu doar pentru a deveni un mare muzician, ci și pentru a reuși să îți construiești o carieră.

În zilele noastre nu este suficient să fii un muzician extraordinar. Poate că înainte era suficient, dar acum este o provocare destul de mare: trebuie să fii bun în toate, cu excepția cazului în care ai foarte mult noroc și cineva face toate aceste lucruri pentru tine. Dar asta se întâmplă destul de rar.

Pe de altă parte, există și lucruri interesante, iar totul evoluează. Nimic nu rămâne vreodată la fel. Poate că aceasta este, de fapt, o evoluție firească a lumii muzicale. Și cine știe unde ne va duce? Nu știm ce va fi peste 20 sau 50 de ani.