Sunteți membru al jurului secțiunii de violoncel a Concursului Internațional George Enescu, însă, totodată, sunteți și laureat al competiției. Între multe alte distincții, în 2011 ați obținut premiul al doilea în cadrul Concursului Enescu. Ce fel de perspectivă vă oferă această dublă ipostază?

Este partea poveștii mele, într-un mod absolut esențial, legătura mea cu România. Foarte multe clipe, oameni, momente muzicale s-au legat prin concursul Enescu, muzica lui Enescu. Pentru mine nu există o viață muzicală în România fără legătura cu muzica lui Enescu și să fiu acum parte din jurul concursului pentru a doua oară deja este o onoare și o bucurie și tot o nouă frumoasă piesă din acest mozaic muzical al meu.

Cum vi se pare că a evoluat concursul de când ați fost dumneavoastră concurent și până astăzi?

Observ cum de la ediție la ediție concursul evoluează într-un mod extraordinar datorită unei conduceri care nu stă pe loc și încearcă în această lume și branșă muzicală atât de schimbătoare să dezvolte într-adevăr și concursul în permanență. Asta se observă în cum se dezvoltă desfășurarea concursului, elemente absolut unice chiar și în tot peisajul concursurilor internaționale. Am avut etapa semifinalei "Play and Conduct" împreună cu Orchestra de Cameră. Există aceste sesiuni de well-being. Foarte multe elemente prin care Concursul Enescu merge cu timpul și se poziționează tot mai mult într-adevăr în prima ligă a celor mai importante concursuri internaționale.

Așa cum ați menționat, pentru prima dată în istoria Concursului Internațional George Enescu, semifinala s-a desfășurat în format "play and conduct". Ce vi se pare că a pus în lumina această nouă experiență?

Poate pentru ascultători este important să știe că, deși a conduce, noi traducem pe românește să dirijeze ei, desigur, nu au fost dirijori, dar nu a fost alături de ei un dirijor. Așa că solistul trebuie prin intensitatea interpretării sale, prin energia muzicală, prin comunicare non-verbală, contact vizual cu concert maestru, cu șeful partidei violoncelului, să influențeze interpretarea. Este un lucru care necesită multă experiență. Am avut semifinaliști tineri și chiar foarte tineri și, într-adevăr, nu este un lucru ușor. Mă bucur că acum această abilitate este pusă în evidență într-un mare concurs, poate și pentru viitoarelor ediții în concepția muzicienilor, participanților viitori, se creează o sensibilitate pentru această muncă foarte aparte, această responsabilitate, în care e vorba de mai mult decât doar a-ți cânta your soul apart, doar rolul de solist. Și cred că există foarte mult potențial. Vă spun sincer, doar a fost puțin folosit de participanți, fiindcă, într-adevăr, necesită foarte multă experiență și curajul să te adresezi orchestrei deja în repetiție, nu doar ca solist care urmărește indicațiile dirijorului, dar cu multe impulsuri proprie. Cred că am văzut mici detalii în concurs, cum tinerii au abordat această sarcină, unii mai delicat, alții chiar un pic mai curajos și cred că pentru viitor vedem cum mari muzicieni, mai ales în repertoriul clasic practică acest mod de a concerta.

Ce profil ați spune că are fiecare dintre cei trei finaliști ai secțiunii violoncel, Joshua Kováč, Sanghyeok Park și Samuel Niederhauser?

Sunt, într-adevăr, foarte diferiți. Avem un tânăr american care a cântat un concurs cu o mare superioritate, am putea spune așa, cu un detașament, o violoncelistică foarte nobilă și curată și așa este și felul lui, cumva cerebral și cu o nobilă distanță față de dificultățile instrumentale. Apoi, mai temperamental, poate cu un alt background, violoncelistul coreean și să nu pară că exprim nuanțe personale de favorizare sau de preferințe personale, un băiat elvețian, un muzician complex și cu abilități foarte rafinate, un violoncelist deosebit de muzical.

Cred că vom avea parte de o finală foarte frumoasă și oricum pot mărturisi și din decursul concursului că toate aceste verdicte, de multe ori, în următoarea etapă s-au dovedit ca o surpriză, deoarece orice muzician are anumite înclinații și câteodată ești surprins în ceea ce îți reprezintă noua etapă și sunt și eu plin de nerădare și curiozitate de cum tinerii vor cânta acum aceste mari concerte alături de orchestra mare.

Ce vă spune nivelul general pe care l-ați observat anul acesta în rândul concurenților despre scena violoncelistică pe plan internațional în momentul actual?

Îmi place să pun în această comparație nivelul muzicienilor. Lumea, la nivel global, nu devine mai puțin complicată. În toată lumea sunt complexe apăsătoare, complicate și de multe ori știm cu toții din istorie și din prezent arta este cea care suferă când banii sunt atribuiți altor lucruri primordiale în societate. Asta este o discuție amplă, complicată și totuși putem spune că, cu toată dominanța tehnologiei, social media, toate aceste elemente, avem tot mai mulți muzicieni extraordinari și acest lucru este ceva ce mă încântă și îmi dă foarte mult optimism, să văd că există acești tineri care, oricât ar fi de gri viitorul sau cum ar părea că alte profesii sunt cele care asigură o existență mai puțin complicată și mai asigurată. Așa de mulți tineri fac această decizie și spun nu, nu doresc o muncă în fața calculatorului sau la birou, doresc să fiu muzician. Cântatul la violoncel pe plan internațional, într-adevăr, s-a dezvoltat enorm în ultimii 20-30 de ani. Acest lucru confirmă și violoniștii care, desigur, au și ei un nivel fantastic, dar am încrederea să spun că, mai ales violoncelul, cumva, s-a dezvoltat într-un mod fascinant și, desigur, am putut resimți aacest lucru deja în cantitatea și, în primul rând, calitatea înscrierilor și, după aceea, în decursul concursului. Aș spune că nu trebuie să ne facem griji pentru viitorul violoncelului.

Având în vedere întreaga dumneavoastră experiență de până acum, ce face diferența între un violoncelist bun, unul foarte bun și unul excepțional, în opinia dumneavoastră?

Știți, aceste ore petrecute în juriu, mereu ca ascultător în sala de concert, în repetiție și cu propriul instrument în mână, este un dialog permanent cu mine despre ceea ce este important, care sunt prioritățile și care sunt calitățile cele mai importante și, mai ales, în situația de concurs. Poate lumea crede că avem discuții contradictorii în juriu, noi, de fapt, nu discutăm deloc, dar discuțiile în contradictoriu sunt, în primul rând, pentru mine, măcar cu mine însămi. Cum și în viață căutăm această balanță între rațiune și emoție, inimă și intelect, căutăm această prezență a tuturor elementelor și într-un tânăr muzician, într-un interpret instrumentalist. Desigur că avem nevoie de abilitate și și calitate tehnică. Apoi, acel cuvânt al talentului, așa de greu de definit. Sunt multe variante și posibilități de a încerca să definești talentul și în mod poetic, dar ce este cel mai simplu este să îl observi când îl întâlnești. Așa aș spune că școala, pregătirea, perseverența, dedicația, dragostea autentică și adevărată pentru muzică, dar apoi și acel je ne sais quoi sau acea scânteie divină, sunt multe elemente care contribuie la ceea ce face un violoncelist, să fie nu doar un instrumentalist foarte bun, dar și un mare artist. Aș tinde să spun că poate acea sclipire unică este ceva greu de descris sau de definit, poate de la Dumnezeu, nu știu, ceva care vine dintr-un loc special.

Ce sfaturi aveți pentru tinerii violonceliști?

Eu am convingerea că unde talentul și perseverența și dragostea adevărată pentru muzică se întâlnesc, aceste ingrediente vor duce pe fiecare tânăr muzician acolo unde trebuie. Tânărul muzician trebuie să înțeleagă că poate o dezamăgire sau un așa numit eșec este parte din parcursul său și ceea ce este, cred, esențial, este să-ți dorești acel lucru pe care crezi că ți-l dorești și unii poate într-adevăr doar cred fiindcă li s-a sugerat sau le-a pus un părinte, un profesor, această destinație în poale, dar dacă din adâncul tău îți dorești un lucru cu adevărat și această condiție se întâlnește și cu talent, excelență și perseverență, sunt convins că totdeauna vor aduce un succes pentru fiecare muzician.

Ce proiecte aveți în calendar pentru următoarea perioadă?

Mă întorc imediat în Statele Unite, sunt profesor la Rice University, Houston, unde mă așteaptă deja nerăbdători studenții mei, la fel și colegii minunați pe care îi am, cu care vom cânta câteva concerte de muzică de cameră și apoi mă întorc în România destul de curând, la sfârșitul lunii octombrie, sunt artist în rezidență la Filarmonica din Timișoara și după concertul de acolo voi reveni la Festivalul de muzică de cameră SoNoRo în luna noiembrie, așa că timpul va trece repede și mă bucur să revăd publicul bucureștean deja peste puține săptămâni.