Violoncelistul Kian Soltani și dirijorul Leonard Slatkin sunt și astăzi, 24 aprilie 2026, pentru a doua seară consecutiv, protagoniștii concertului Orchestrei Filarmonicii George Enescu. Despre revenirea pe scena Ateneului Român, Kian Soltani a stat de vorbă cu Ioana Țintea. 

Interpretați pe scena Ateneului Român Concertul pentru violoncel și orchestră de Robert Schumann. Care este istoria dumneavoastră cu acest opus?

Am început această piesă destul de târziu în viața mea. Aveam deja peste douăzeci de ani când am început să o studiez și să o interpretez pentru prima dată. Apoi am cântat-o de foarte, foarte multe ori - a fost, timp de câțiva ani, una dintre lucrările pe care le interpretam cel mai des. După aceea, însă, am luat o pauză de doi ani în care nu am mai cântat-o deloc, iar la Alteneul Român este prima dată când o reinterpretez după această perioadă. Așadar, am o istorie lungă cu acest opus, cu suișuri și coborâșuri.

Considerați că este nevoie de un anumit grad de maturitate artistică și stabilitate tehnică pentru a-l aborda?

Da, cu siguranță. Din punct de vedere tehnic, este deja destul de provocator, dar acesta este doar un aspect - există multe lucrări dificile tehnic. Aceasta este însă provocatoare și din punct de vedere emoțional și, într-un fel, intelectual, pentru că nu este un concert pentru violoncel în sensul tradițional, în care solistul este mereu în prim-plan. În realitate, este mai degrabă un fel de muzică de cameră cu orchestră. Este o lucrare extrem de lirică, mai ales în prima și a doua parte. În cea de-a treia mișcare, discursul se intensifică din punct de vedere al virtuozității, cere o anumită experiență. Probabil că acesta este și motivul pentru care profesorul meu nu mi-a permis să o studiez în perioada în care eram student - nu am învățat-o deloc atunci, pentru că, de fapt, nu este o lucrare "de studenție". Și, sincer, mă bucur de acest lucru. Există lucrări pe care trebuie să le înveți în timpul studiilor și care fac parte din ceea ce numim repertoriul studențesc. Dar aceasta nu este una dintre ele și nici nu ar trebui să fie. Trebuie să te maturizezi cu adevărat ca violoncelist și să parcurgi cât mai mult repertoriu înainte de a aborda această lucrare. De aceea, sunt bucuros că am așteptat atât de mult.

Într-un interviu vorbeați despre dificultatea de a ajunge la o viziune comună cu dirijorul în cazul acestei lucrări. Cum descrieți, în acest context, colaborarea cu Leonard Slatkin?

Nu este prima dată când colaborăm. Am mai cântat împreună aici, la București, cred că acum aproximativ doi ani. Aceasta este deja a doua noastră colaborare și totul decurge foarte firesc. În același timp, este și foarte plăcut că, după doi ani în care nu am mai interpretat această lucrare, revin acum la ea cu o deschidere diferită. După ce am cântat-o atât de mult timp ajunsesem să fiu din ce în ce mai concentrat pe propria mea viziune, devenisem foarte specific în felul în care credeam că trebuie interpretată. Acum, însă, mă bucur că am luat o anumită distanță. Revin la lucrare cu o perspectivă nouă. Și este minunat că primul dirijor alături de care fac acest lucru este Leonard Slatkin.

Sunteți implicat constant în proiecte de muzică de cameră alături de artiști precum Daniel Barenboim, Renaud Capuçon sau Lahav Shani. Ce aduce acest tip de dialog în formarea dumneavoastră ca muzician?

Da, muzica de cameră este probabil cel mai important gen al muzicii clasice. Cred cu adevărat că este esențial ca orice muzician să interpreteze muzică de cameră. Este cea mai directă formă de a face muzică. A cânta solo este un lucru aparte - ești doar tu, gândurile tale și instrumentul tău. Este o experiență intensă și interesantă. Pe de altă parte, a cânta cu o orchestră mare este minunat prin amploare: este grandios, epic, foarte teatral. Între aceste două extreme se află însă frumusețea muzicii de cameră. În muzica de cameră, orizontul posibilităților se lărgește considerabil: nu mai este vorba despre afirmarea unui instrument, ci despre muzica însăși - despre ceea ce susține cel mai bine discursul sonor. Tocmai de aceea, multe dintre cele mai valoroase lucrări ale compozitorilor aparțin acestui gen. În plus, muzica de cameră oferă ocazia de a trăi o experiență aproape simfonică, dar într-un cadru intim, în care responsabilitatea fiecărui muzician este uriașă. Fiecare voce contează - există un singur violoncelist, un singur violonist - iar comunicarea este directă, imediată, fără intermedierea unui dirijor. Iar acesta este, poate, cel mai fascinant aspect: într-un ansamblu de muzică de cameră, fiecare muzician devine, într-un fel, propriul dirijor. Sunt, de fapt, mai mulți "dirijori" pe scenă, care ascultă, reacționează și conduc în același timp. Este un dialog continuu - un adevărat dans muzical. Din acest motiv, cred că muzica de cameră este fundamentală pentru dezvoltarea unui muzician. Iar atunci când o interpretezi alături de parteneri inspirați, devine o experiență profundă, care se reflectă apoi în tot ceea ce faci pe scenă, fie că este vorba despre repertoriul concertistic sau cel simfonic.

Care este crezul dumneavoastră artistic? În ce credeți atunci când pășiți pe scenă?

Cred că lucrurile s-au schimbat destul de mult. Dacă m-ați fi întrebat acum zece sau cincisprezece ani, aș fi spus că îmi doresc să cânt toate notele cât mai corect posibil, cu cât mai puține greșeli - voiam, în esență, să impresionez. Întotdeauna am avut această dorință de a impresiona. Mi-am dat seama mai târziu că asta a fost motivația mea principală în copilărie; de-asta exersam atât de mult. Nu cred că este ceva rău - și astăzi îmi doresc să impresionez - dar miza s-a schimbat. Ceea ce îmi doresc cu adevărat este ca publicul să intre alături de mine într-o călătorie emoțională, chiar în acel moment. În acest fel văd eu lucrurile atunci când urc pe scenă: ca pe un act autentic de comunicare. Este un cuvânt pe care îl folosim des, dar în esență asta înseamnă - să faci muzica inteligibilă și vie pentru cei care o ascultă. Uneori, chiar mai clar decât ai crede că este necesar, tocmai pentru că trebuie să privești totul din perspectiva lor. În cele din urmă, contează mai mult cum ajunge muzica la public decât cum o percepi tu ca interpret. Acestea sunt lucrurile la care mă gândesc cel mai mult în această perioadă.