Reveniți pe scena Operei Naționale bucureștene, domnule Ștefan Pop, într-un spectacol cu Madama Butterfly de Puccini, este vorba despre un spectacol omagial dedicat centenarului nașterii sopranei Teodora Lucaciu.

Ca de fiecare dată, pentru mine este o binecuvântare să mă pot întoarce acasă la București, știți că este scena mea preferată. Abia aștept să vin, să încânt publicul bucureștean cu Puccini, pentru că Puccini face parte din viața mea deja de mai bine de 15 ani și în ultima perioadă a carierei aș putea să spun că Puccini, Puccini, Puccini… toată lumea spune că mă marchează cumva, pentru că eu cred că noi românii avem cumva, îmi place să spun, o lacrimă așa în voce care iese în evidență și atunci, după 5 spectacole de Madama Butterfly la Staatsoper Berlin, iată că așa s-a rânduit, să pot să vin să cânt un spectacol și la București. Non vedo l'ora! (de-abia aştept), cum zic italienii.

După aceea plec direct la Napoli, o să debutez Luisa Miller de Giuseppe Verdi, de un rol nou - Rodolfo, sub bagheta maestrului Daniel Oren. În februarie, după cum deja toată lumea știe, o să sărbătoresc 40 de ani, chiar în 16 februarie; o să fiu într-un spectacol de Boema la Teatro alla Scala, tot cu maestrul Daniel Oren. Și mă așteaptă o primăvară tumultuoasă, pentru că mai debutez un nou rol de Enzo Grimaldo de la Royal Opera House. Așa că dacă nu veneam acum la București, nu mai aveam cum să ajung.

Partitura lui Pinkerton este una care cere și foarte mult lirism. Mă gândesc aici, de exemplu, la Addio, fiorito asil. Are și câteva momente de forță, mai ales în duet, aș zice, în Vogliatemi bene. Ce înseamnă rolul acesta pentru vocea dumneavoastră acum? Unde se simte mai bine vocea acum și unde trebuie să fiți, poate, mai atent?

Aș putea să spun că, în sfârșit, pot să mă declar Pinkerton cu litere mari, pentru că în 2017, dacă nu mă înșel, când am debutat la Teatrul Carlo Felice din Genova, probabil că nu aveam aceeași maturitate vocală și nu aveam nici aceeași maturitate, să-i spunem, actoricească.

Ați punctat foarte bine. Dificultatea vine, în mod special, în duet, pentru că se termină cu un do acut, care nu e cea mai ușoară notă pentru tenor, dar nu asta e cel mai greu, nu do-ul, duetul în sine; de fapt, mie tot timpul mi-a plăcut să spun că e o arie, sau, dacă nu, două arii împreună, că durează 10 minute, iar tenorul cântă tot timpul partea înaltă.

Iar criticile de specialitate spun (la Berlin, cele mai recente), că nu au văzut de foarte mult timp, astea erau cuvintele, un tenor în cântatul căruia să se simtă că îi pare cu adevărat rău pentru ceea ce a făcut el, în Addio, fiorito asil, că ați pomenit de ea.

Aria remușcării.

Exact, cred că asta e cumva dificultatea, pentru că majoritatea tenorilor, îl cântă, interpretează cum pot ei mai bine, dar dacă în Addio, fiorito asil nu ai acel regret, care trebuie să-l ai cu adevărat, chiar dacă tu te întorci în Japonia după trei ani cu la vera moglia americana, dar totuși, acum pe mine mă ajută foarte mult și faptul că, fiind tată, trăiesc experiența asta din plin și este foarte greu cu sacrificiul care îl face pentru cariera noastră, zic eu, aproape inuman și mi-e foarte greu, sunt departe de fetele mele și atunci vă dați seama că de fiecare dată când cânt Addio, fiorito asil, practic îmi vine mie să plâng pentru că copilul, inevitabil copilul de pe scenă, are un efect absolut.

Pare un rol simplu, dar nu-i simplu deloc pentru că în primul act, 50 de minute, practic cânt non-stop. Și știm, orchestrația pucciniană cere un numit calibru. Și zic eu, anumită experiență. Avantajul meu este că vin cu un bagaj foarte mare belcantist din Italia și atunci, da, și tehnica solidă pe care tot din Italia am luat-o. Am studiat foarte mult și încă studiez, chiar și vara asta am fost în Italia și am stat o lună de zile ca să studiez pentru cele două noi roluri. Eu cred că fără studiu nimic nu se poate, indiferent de job de meserie.

Cu cine în studiați acum, dacă-mi este permisă întrebarea?

De când, fie iertat, maestrul meu de canto Bonaldo Giaiotti ne-a părăsit, studiez cu pianistul meu de la Parma pe care l-am întâlnit în 2015, Simone Savina, și care mie mi-a schimbat viața, pentru că modul în care vorbești… trebuie să gândești, să vorbești, să faci ca un italian, adică să fii, să devii italian, ceea ce multă lume și criticii, mai ales în Italia, spun că eu sunt, că pronunț mai bine decât un italian.

În momentul în care tu cânți operă, dacă nu ajungi să stai în Italia mai mulți ani... eu am norocul că am deja în palmares cred că 23 de roluri și cu aceste două de anul ăsta ajung 25 care de fapt toate le-am debutat în Italia și atunci, da, din 25 de roluri, două în franceză, restul tot în italiană, în mare parte belcanto, Verdi, Puccini și încep să mă simt italian.

Sunteți cunoscut de altfel ca un tenore italiano, ce-i drept.

Exact. Pe unde-am fost, mă cheamă peste tot Stefano!

Aici. la București, parteneră vă este soprana Marta Sandu Ofrim în rolul titular. Cum ați descrie colaborarea cu ea? Este o artistă cu foarte multă experiență vocală și scenică, care a debutat relativ recent în Butterfly. Chiar am fost la debutul ei în sală.

Eu abia aștept. Pentru mine e o provocare în fiecare Butterfly cu care cânt, pentru prima dată e o provocare pentru că știți cum… Pinkerton, acum așa e personajul, trebuie să te inspire. Eu îl văd un pic un fel de Duca di Mantua, pe care l-am făcut de 150 de ori. Trebuie să te inspire atât din punct de vedere feminin, muzical, sensibilitate. E foarte important.

La Berlin cu Aleksandra Kurzak, ea așa de bine joacă Butterfly și după aia am făcut alte două spectacole… Diferențe sunt tot timpul, dar abia aștept să cântăm împreună. Cred că va fi o bucurie pentru toată lumea. Iar eu acasă, cum vin așa de rar, abia aștept să vin și-atunci îmi pun sufletul pe tavă.