În această perioadă se desfășoară Turneul Internațional BrancuSING, dedicat celebrării celor 150 de ani de la nașterea sculptorului Constantin Brâncuși. Organizat de Asociația InoMusicArt, cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național, demersul propune o întâlnire între muzică, patrimoniu și istoria artei, inspirată de universul creator al lui Constantin Brâncuși. Mai multe detalii aflăm de la soprana Rodica Vică, inițiatoarea proiectului, într-un dialog cu Ioana Țintea.

Ați menționat într-o postare pe internet că proiectele mari se construiesc din oameni, din întâlniri, din acel „da" spus la momentul potrivit. Cum s-a născut însă ideea de a cânta universul sculptorului Constantin Brâncuși?

Ideea nu a apărut ca un concept de proiect, ci ca o nevoie interioară care s-a clarificat în timp.

În relația mea cu muzica și cu scena am căutat mereu un sens mai profund al expresiei, dincolo de interpretare, iar întâlnirea cu universul lui Brâncuși a venit firesc, aproape inevitabil. Am simțit că în sculptura lui există deja muzică, există respirație, un ritm interior care nu are nevoie decât să fie auzit altfel. A-l evoca pe Brâncuși prin muzică nu înseamnă a ilustra, ci a traduce în sunete esența sa artistică sau cel puțin asta ne dorim.

De aici a pornit practic totul, din dorința de a găsi echivalentul sonor al formei, al simplității duse la limită, al acelui echilibru între materie și spirit. A fost astfel un da spus unei intuiții care apoi s-a construit în întâlniri, în studiu și în dialoguri reale.

Proiectul este fundamentat pe o cercetare interdisciplinară realizată împreună cu istoricul de artă Doina Lemny din Franța. Cum ați construit acest dialog între muzică și istoria artei?

Bineînțeles că dialogul cu Doina Lemny a fost esențial pentru a ancora această intuiție, să-i spunem așa, într-o înțelegere solidă. Nu am pornit de la ideea de a explica Brâncuși prin muzică, ci de a construi un spațiu comun între două limbaje.

Am lucrat pornind de la concepte foarte concrete din sculptura lui, cum ar fi ritmul, repetiția, variația sau reducerea la esență, iar în paralel am căutat în muzică acele structuri care pot susține aceste idei fără să le simplifice excesiv. Așa s-a născut un dialog real și nu unul, să-i spunem, decorativ, în care muzica nu însoțește, iar istoria artei nu explică, ci ambele deschid o percepție nouă.

Formatul de concert talk vine tocmai din această nevoie de a lăsa publicului spațiu să înțeleagă fără a fi condus rigid.

Ce ați descoperit nou despre Brâncuși în acest proces, dincolo de imaginea deja consacrată a marelui artist român?

Am descoperit un Brâncuși mult mai viu decât imaginea pe care o știam din manualele școlare. Un artist extrem de complex, extrem de atent la sunet, la vibrație, la tăcere chiar. M-a surprins să descoper cât de muzical gândea forma. Repetiția nu era niciodată mecanică, ci practic simțeam că respiră, exact ca o frază muzicală. Și poate cel mai important, am înțeles mai clar relația lui cu simplitatea; nu ca o reducere, ci ca o formă concentrată a sensului.

În acest proces, Brâncuși nu mai apare doar ca sculptor, ci ca un creator de spații, de percepție, iar muzica poate intra în aceste spații fără să le perturbe.

V-aș ruga să ne îndreptăm atenția către programul concertelor din turneu, care reunește lucrări de Erik Satie, Anton Pann, George Gershwin și Augustin Lara, dar și două creații contemporane. Ce ne puteți spune despre cele două cicluri de lieduri create special pentru turneul BrancuSING de Sabina Ulubeanu și Radu Mihalache?

Programul concertelor este construit mai degrabă ca un traseu și nu ca o succesiune de lucrări muzicale. De aceea, alăturarea dintre Erik Satie, Anton Pann, George Gershwin sau Agustin Lara nu este întâmplătoare. Fiecare aduce o relație diferită cu simplitatea, cu linia, cu esența.

Cele două cicluri contemporane compuse special pentru acest turneu, semnate de Sabina Ulubeanu și Radu Mihalache, sunt de asemenea nucleul viu al proiectului. Ele nu-l ilustrează neapărat pe Brâncuși, ci pornesc cu siguranță din întrebarea firească cum traduci o formă în sunet fără să o explici.

La Sabina Ulubeanu, de exemplu, limbajul este mai fragmentat, cu atenție fină la textură și la spațiu, iar la Radu Mihalache discursul are o coerență narativă mai evidentă, dar păstrează aceeași tensiune între concret și abstract. Ambele cicluri de lieduri extind repertoriul vocal românesc într-o direcție absolut necesară, conectată eminamente la prezent.

După concertele deja susținute la București, Târgu Jiu, Viena și Budapesta, ce urmează pe harta turneului?

Turneul continuă cu etapele de la Roma, Madrid, Porto, Paris și se va încheia la New York. Fiecare oraș aduce un alt context și implicit avem o altă relație cu publicul. Pentru mine este totodată interesant de urmărit cum același concept se transformă subtil în funcție de spațiu și de energia locului. În unele locuri, dialogul devine mai analitic, iar în altele se simte mai intuitiv.

Așadar, această a doua parte a turneului este despre consolidare, nu doar a proiectului în sine, ci a felului în care el poate exista în contexte culturale diferite, fără să-și piardă identitatea.