Prima dumneavoastră colaborare cu Orchestra Filarmonicii George Enescu a avut loc în luna noiembrie a anului trecut, iar acum ați fost desemnat noul dirijor principal, începând din stagiunea viitoare. Credeți că a fost vorba despre o conexiune instantanee?

Cred că da. Și nu a fost doar o conexiune instantanee... ceea ce m-a surprins cu adevărat a fost atitudinea orchestrei după acea primă colaborare. Marin Cazacu, Mihai Constantinescu și muzicienii au văzut felul în care lucrez, au simțit modul în care m-am conectat cu orchestra și, aproape fără a pune vreo întrebare despre ce aș face dacă aș deveni dirijor principal, au presupus că acesta ar fi pasul potrivit.

Un cuvânt care îmi este foarte drag mi se pare adecvat aici - intuiție sau instinct. O mare parte din ceea ce facem ca muzicieni se bazează pe intuiție. Cum altfel ar putea un dirijor, aflat în fața a 160 de muzicieni pe care nu i-a întâlnit niciodată, să creeze împreună cu ei ceva în același timp atât de intim și atât de grandios precum Simfonia a III-a de Mahler? Ai nevoie de intuiție, de empatie, de trăire din plin și de inteligență emoțională.

Încă din primele momente petrecute împreună cu orchestra am simțit că vom avea o experiență grozavă; mi-am dat seama că avem un limbaj comun, o viziune comună, că gândim foarte asemănător în multe privințe. Această descoperire a făcut ca răspunsul la invitația de a deveni următorul dirijor principal să fie, din partea mea, un "da" firesc și imediat.

A durat doar câteva clipe să îmi permit libertatea de a-mi imagina un viitor cu orchestra. Mi-a fost ușor, căci sunt, prin natura mea, un visător. Și încerc să îmi trăiesc visurile cât pot de bine.

Cred că această orchestră, acest oraș, acest minunat Ateneu Român vibrează de entuziasm pentru ceea ce poate aduce viitorul. Faptul că mi s-a propus să mă alătur și să continui parcursul orchestrei este un privilegiu imens și, totodată, extrem de incitant.

Filarmonica George Enescu se află, de câțiva ani, într-un important proces de creștere. În acest context, a avea un dirijor principal de talia dumneavoastră pare a fi următorul pas firesc. Cum vă vedeți rolul?

Prioritatea mea va fi muzica. Există multe moduri în care poate fi organizată funcția de dirijor principal. Uneori, presupune o concentrare pe latura administrativă, logistică, sau chiar politică. Sunt extrem de recunoscător că nu va trebui să mă ocup prea mult de aceste aspecte. Desigur, sunt deschis să discut cu oricine, pentru a sprijini cauza orchestrei sau a Ateneului, însă centrul preocupărilor mele va rămâne felul în care orchestra face muzică.

Îmi doresc să consolidez estetica orchestrei. În acest parcurs de reînnoire a ansamblului, odată cu venirea a numeroși muzicieni tineri și descoperirea unui suflu nou, este esențial ca orchestra să nu-și piardă identitatea și legătura cu propria istorie. Ca american, sunt obișnuit să prețuiesc noutatea, însă există o valoare profundă și în păstrarea moștenirii culturale.

Clădirea Ateneului a fost finalizată în 1888. Orchestra este chiar mai veche. Unii dintre cei mai importanți dirijori din istorie au lucrat aici - precum Karajan și Celibidache, există atâția soliști și compozitori care au pășit în aceste spații... A pierde legătura cu istoria ar fi o adevărată tragedie.

Prețuiesc această moștenire, o respect și îmi doresc să contribui la păstrarea ei. În același timp, vreau să ajut la transmiterea ei - nu doar către publicul de aici, ci și către publicul din întreaga lume.

Când vorbesc despre "consolidare", mă refer la a sprijini orchestra în dezvoltarea unui mod unitar de a suna ca Filarmonica George Enescu. Nu ca mine, ci ca ea însăși, sub conducerea mea. Această orchestră are deja un sunet inconfundabil și o manieră foarte personală de a face muzică. Vreau să o ajut să le dezvolte și să le fac cunoscute la nivel internațional. Dacă cineva din Riga pornește radioul, aude Simfonia a III-a de Mahler și spune: " Sună ca Filarmonica George Enescu", atunci voi simți că mi-am îndeplinit misiunea.

Dirijorii nu rămân pentru totdeauna. Ștafeta mi-a fost încredințată acum mie. Scopul meu este să am grijă de orchestră, să o prețuiesc și, la momentul potrivit, să predau ștafeta mai departe, astfel încât orchestra să continue să aibă o moștenire de care poporul român să fie mândru.

Robert Treviño, sunteți adesea apreciat pentru capacitatea de a aduce înpreună energiile muzicienilor în timpul actului artistic, de a coagula orchestra într-un singur organism. Care este secretul dumneavoastră?

Nu știu dacă există un secret. Pot spune doar cum văd eu lucrurile. Pentru mine, punctul de plecare este întotdeauna respectul față de compozitor. Fără compozitor nu există muzică, compozitorul este cel care dă viață, în tradiția muzicii clasice occidentale.

Petrec nenumărate ore în contemplație solitară, departe de orchestră, studiind partiturile - ce ne-au lăsat în urmă compozitorii. Ca dirijor, rolul meu este să înțeleg nu doar ceea ce este scris, ci și ceea ce se află dincolo de note: intenția, sensul profund al muzicii. Căci orice compozitor ar fi de acord că ceea ce a scris reprezintă doar o fracțiune din ceea ce și-au imaginat. Este nevoie așadar de noi, de interpreți.

Pentru că mă concentrez pe a realiza ceea ce compozitorul a lăsat scris, în repetiții rareori spun "eu vreau" sau "eu am nevoie". Mai degrabă pornesc de la ideea că muzica ne cere ceva anume. Nu este un mod de lucru politically corect, ci o convingere sinceră. Cred cu tărie că muzica este ceea ce se întâmplă între note sau dincolo de ele. Însă ceea ce este scris pe pagină este punctul de plecare - unul extrem de valoros, pe care trebuie să-l onorăm.

Atunci când muzicienii simt că dirijorul este în slujba muzicii, că servește unui scop de o ordine superioară, atenția lor se mută de la persoana din față către muzică. Iar pentru a face muzică, este necesar să-și îndrepte concentrarea unul către celălalt. Principiul meu de lucru este simplu, spun mereu aceste vorbe: ori împreună, ori deloc. Nu lăsăm pe nimeni în urmă. Bineînețeles, fiecare muzician poate străluci, dar pentru asta trebuie să îl susținem cu toții. Îi vom oferi sprijinul de care are nevoie în acel moment - fie că este vorba despre un pasaj solistic important, fie doar despre un detaliu al partiturii.

În repetiții, scopul meu este, așadar, de a ajuta orchestra să se coaguleze având o idee unitară despre muzică. Iar după ce această viziune comună s-a format, concertul, pentru mine, nu mai reprezintă muncă, ci o bucurie imensă! Este momentul în care îmi permit să-mi dezvălui pe deplin emoțiile, momentul în care mă încredințez muzicii, cu toată forța mea vitală. Și cred că, făcând acest lucru, nu transform evenimentul într-unul despre mine, ci împărtășesc tot ceea ce sunt cu cei alături de mine pe scenă, în slujba muzicii. Nu mă deranjează să fiu primul care plânge, sau primul care se încruntă, dacă muzica o cere. Și sper că acest lucru nu este pentru unii doar o încurajare, ci poate și o permisiune, chiar o provocare, de a merge mai departe decât ceea ce este cerut strict din punct de vedere tehnic. Orchestra nu este alcătuită din instrumente, ci din oamenii care le dau viață, ale căror suflete se exprimă prin ele.

Uneori sunt întrebat de cât timp studiez o anumită lucrare. Și răspunsul poate fi: de douăzeci de ani. Se poate întâmpla să treacă douăzeci de ani până când ajung să interpretez o piesă în concert. Îmi pregătesc repertoriul cu mult timp înainte, pentru că mă întreb constant ce se află în partitură, cum este construit și de ce este așa.

Aceste trei întrebări încerc să le împărtășesc și orchestrei, să le parcurg împreună cu muzicienii din fața mea. Nu vreau să-i schimb, ci să lucrez cu ei și să construim împreună. Îmi doresc ca ei să funcționeze bine ca ansamblu și cred că rolul dirijorului este și acela de a crea un mediu în care oamenii să lucreze împreună, chiar dacă sunt diferiți.

Muzica are această putere extraordinară: poate crea unitate între oameni, chiar acolo unde există diferențe pe toate planurile. Cred că lumea ar trebui să funcționeze mai mult după acest model.

Sunt de acord. Și cred că ceea ce descrieți - această dăruire față de muzică și față de opera compozitorului - se leagă și de o afirmație pe care ați făcut-o cu ceva timp în urmă, anume că "a fi dirijor înseamnă a fi un fel de războinic șef în lupta împotriva mediocrității."

Mediocritatea este contagioasă. Mediocritatea este ieftină, este ușoară. A distruge ceva durează doar câteva clipe; a construi ceva necesită ani, o viață întreagă, secole. Istoria umanității este plină de exemple în acest sens.

Mi-am dat seama la un moment dat că sunt, într-un fel, un stoic. Nu știam ce este stoicismul când creșteam, dar mi-am spus foarte clar, de mic: nu știu cât timp am, nu știu ce capacitate am, nu știu ce se va întâmpla în viața mea, dar dacă pot lăsa lumea cu un strop mai bună decât am găsit-o, voi fi mulțumit. Așadar, în limita posibilităților mele, voi face tot ce pot pentru a îmbunătăți lucrurile. Cred că, dincolo de a fi un soț sau o soție bună, un tată sau o mamă bună, aproape că nu există un act mai nobil decât acela de a lăsa lumea mai bună decât ai găsit-o, în orice fel poți, oricât de mic sau de mare ar fi acel gest.

Uneori oamenii îmi spun "maestre" și mi se adresează într-un mod foarte frumos și respectuos - ceea ce apreciez - dar eu sunt la fel ca oricine altcineva. Gătesc cu apă, fac supa cu apă, fac duș tot cu apă și simt durere, iubire și bucurie ca toți ceilalți. Iar persoana care spală podelele Ateneului nu este cu nimic mai prejos decât mine. Are rolul său în societate, rolul său în viață și demnitatea sa.

Cu toții avem un rost și o responsabilitate de a ne asigura că specia noastră merge mai departe. Iar felul meu de a face acest lucru este prin muzică...

Așadar, da, este adevărat: nu suport mediocritatea. Este atât de ușoară. Pot fi, cu siguranță, un soldat, pot fi un general, în lupta de susținere a muzicii. Nu stau în spate, ci în prima linie. Voi sângera și voi transpira pentru arta mea.

Consider muzica cultă occidentală una dintre cele mai mari realizări ale omenirii pentru că noi, muritorii, am creat ceva care a reușit să depășească existența noastră temporală. Cei mai apropiați de nemurire sunt compozitorii, în viziunea mea.

Ceea ce este extraordinar la muzică este că ea se naște din tăcere, din absolut nimic. Apare cu o forță și o putere uriașe, urmează o logică internă proprie, cu reguli, cu dramă, cu suișuri și coborâșuri, cu tragedie, cu bucurie, cu tristețe, și ajunge inevitabil la starea din care a pornit - tăcerea. Exact ca o viață omenească: din nimic, către nimic.

Iar ceea ce face muzica atât de remarcabilă ca reflecție a existenței umane este faptul că, după ce se încheie, o putem evalua doar prin impresia și impactul lăsat asupra celor din jur. Exact ca în viață. O viață este bine trăită doar prin ceea ce rămâne în cei care vin după.

Poate de aceea încerc să trăiesc fiecare concert ca și cum ar fi ultimul. Voi iubi fiecare secundă din ceea ce fac - la repetiții, în concert, sau jucându-mă cu fiul meu. Încerc să fiu cât se poate de prezent și încerc, în fiecare zi, să fac acest lucru puțin mai bine.

Aș vrea să călătorim înapoi în timp și să vorbim despre povestea dumneavoastră de viață. Știu că este una cu adevărat extraordinară. Ne-o puteți împărtăși? Cum ați luat contact cu arta muzicală?

Aș începe prin a spune un lucru pe care îl repet adesea: muzica nu este elitistă. Iar această afirmație vine din faptul că eu însumi nu provin dintr-un mediu elitist. Sunt bine educat pentru că m-am educat singur, pentru că am căutat educația, și cred cu tărie că această artă, a muzicii culte, îi înalță pe oameni. Și cred că poate fi oferită tuturor.

M-am născut în Texas. Părinții mei erau foarte tineri - tatăl meu avea 18 ani, mama mea 17 ani, când m-am născut. Am fost primul lor copil. Tatăl meu asculta AC/DC, Beastie Boys, lucruri de acest fel. Muzica clasică nu făcea parte din viața noastră de familie, din educația și creșterea mea.

O dată, când aveam opt ani, mă aflam cu tatăl meu în camionetă și el schimba la întâmplare posturile de radio. La un moment dat am auzit muzică clasică, muzică orchestrală, și l-am rugat să lase acolo. Am o memorie muzicală foarte bună, așa că ulterior mi-am amintit că era "Lacrimosa" din Recviemul de Mozart. Acel moment în care am auzit muzica a fost pentru mine ca și cum s-ar fi aprins o lumină. Am știut că, orice ar fi fost acel lucru, asta urma să fie viața mea. Fiecare celulă din corpul meu s-a trezit în ziua aceea. Dacă ați văzut filmul Vrăjitorul din Oz, este ca scena în care Dorothy ajunge în Țara lui Oz: trece din alb-negru, deschide ușa și vede lumea colorată.

Clipa în care muzica lui Mozart mi-a ajuns la ureche a schimbat direcția vieții mele. Dar trebuie să înțelegeți: nu știam ce înseamnă asta și nu eram înconjurat de oameni care să știe. Le-am spus părinților mei - au râs, au zâmbit - dar nu era nimeni care să spună: bine, acum trebuie să înveți vioara, acum pianul etc. Nimeni nu era acolo pentru a mă ghida pe acest drum.

Mai târziu, am ascultat Petrică și lupul și am decis: vreau să cânt la fagot. Apoi l-am văzut la televizor, într-o emisiune, pe Seiji Ozawa dirijând, și atunci am spus: vreau să fiu dirijor. O parte din motivul pentru care mi-am dorit acest lucru atunci era faptul că îmi plăcea ideea de a fi în fața tuturor, deși ulterior am descoperit că îmi place anonimatul, de fapt. Îmi place să mă pierd în mulțime. Am nevoie de liniștea mea și de spațiul meu.

Și totuși, am ales o profesie care mă pune în fața multor oameni și presupune multă expunere. Revenind - până la urmă am urmat calea dirijatului și nu m-am oprit niciodată. Am fost extrem de norocos. Și în acest moment al vieții mele, în 2026, sunt extraordinar de norocos, căci următorul capitol al parcursului meu muzical se va desfășura împreună cu Orchestra Filarmonicii George Enescu - cu un grup de oameni cărora le place ceea ce fac eu și cărora le apreciez munca, la rândul meu. Așadar, avem lucruri importante de realizat împreună.