Pe 26 martie, în avanpremieră, dar şi ca premieră, în 28, 29 martie și 1 aprilie, Opera Națională București prezintă spectacolul "Bărbierul din Sevilla" de Gioachino Rossini, în regia lui Igor Bergler. Despre această nouă producție și despre viziunea regizorală pe care o propune - Igor Bergler, într-un dialog cu Ioana Țintea.

Sunteți un scriitor de succes, dar și regizor de film. Cum a fost trecerea la regia de operă și de ce ați ales să montați tocmai "Bărbierul din Sevilla"?

Iubesc opera foarte mult și asta e una dintre operele mele favorite. Mi se pare din punct de vedere a regizorului cea mai ofertantă. Adică, o operă comică îți permite să te joci mai mult, ca să zic așa. Și, în general, am fost foarte nemulțumit de montările din ultimii foarte mulți ani ale Bărbierului, care s-a debufizat, dacă pot să inventez un termen, adică nu se mai râde la el. A fost transformat într-o chestie serioasă, care îți mai smulge din când în când un zâmbet, cu accentul pus doar pe muzică, care e superbă, știm, dar care se îndepărtează cu totul de intențiile originale ale lui Sterbini și Rossini. Am vrut să dau o variantă așa cum o simt eu, așa cum o văd eu și cum cred că o vrea și publicul.

Din punct de vedere al iubitorului de operă, această operă e foarte cantabilă, fredonabilă. Fiecare bucată din ea îți poate rămâne în minte și o poți fredona oriunde. Multe dintre ariile ei sunt adevărate șlagăre, să spun așa. Hit-uri în interior unei singure piese. Asta e grozav!

Ce v-a interesat cel mai mult atunci când ați început să construiți conceptul acestui spectacol?

A zis cineva, o montare clasică. Și l-am contrazis și am zis, nu, nu e clasică. Montarea clasică a distrus comedia, tocmai. E o montare, să zicem așa, preclasică, deși termenul din punct de vedere istoric nu-i corect. E o montare așa cum a făcut-o Rossini.

Atunci, în vremea aceea, era operă pentru aristocrație, și erau aceste teatre lirice unde se cânta non-stop, aproape intrai odată și rulau multe opere așa în serie, unde lumea își petrecea o mare parte din viață, unde se făceau de toate, se dormea, se mânca, se jucau cărți, se strigau, se intra în dialog cu cântereții, se mai arunca cu câte o roșie… O atmosferă vivantă, de oameni care trăiesc în bucuria muzicii și nu o chestie cu papion în care stai și admiri seriozitatea a ceea ce se întâmplă pe scenă, fără evlavie. Când am văzut totuși că Bărbierul se cântă cu evlavie, m-am îngrozit.

Am văzut sute de variante, peste tot în lume, inclusiv pe canale specializate, pe Bluray, pe DVD, la una din 20 râzi un pic.

Ați vorbit într-un interviu despre dorința de a readuce umorul autentic în această operă. Cum se traduce această idee în spectacolul pe care îl regizați?

Nu e numai umor. Cred că am reușit să fac iarăși ceva ce rar se întâmplă în operă, nu știu de ce, mai ales în România. Personajele nu interacționează unele cu altele decât foarte rar. Asta e o problemă care e destul de românească. Afară nu prea mai e așa. Fiecare stă într-un colț al lui și cântă. Distanță de 2 metri între ei, fără să fie niciun fel de relație.

Aici, personajele mele, mă rog, personajele lui Rossini, intră permanent în relație unul cu celălalt, nu cântă la public. Pur și simplu suntem martorii aventurilor acestor tineri îndrăgostiți, care vor să-l tragă pe sfoară pe bătrânul care vrea să se însoare cu Rosina, nu pentru că o iubește, ci pentru că vrea să-i moștenească averea, ea urmând să împlinească 15 ani vârsta când devine proprietară.

Și-atunci este o intrigă, ca să zic așa, specifică commediei dell'arte, personajele sunt toate inspirate din commedia dell'arte.

Vorbiți-ne despre colaborarea cu dirijorul Daniel Jinga și cu artiștii operei bucureștene.

Am avut o surpriză. Neavând niciun pic de experiență în regia de operă, am crezut despre cântăreți că n-au talent actoricesc și mă întrebam de ce de multe ori când un regizor de teatru merge și montează o operă își aduce actori suplimentari ca să joace pentru că n-are încredere în cântăreți. Ei bine, cred că se înșală toți. Cei pe care i-am primit inițial și cei pe care i-am distribuit ulterior au un talent actoricesc remarcabil. Și se comportă foarte bine și sunt bucuroși că sunt puși să mai și joace și nu doar să stea în colț, rigizi sau să mai facă niște pași mecanic și să cânte.

Ca interpreți, sunt foarte buni, cei mai buni pe care-i avem. Singurii tenori di grazia din România, și asta o chestie gravă, adică singurii Almaviva, așa cum ar trebui să fie, Bogdan Mihai și Andrei Fermesanu, amândoi vor fi alternativ, două spectacole fiecare, foarte buni amândoi, unul dintre ei cu mare carieră internațională. De asemenea, avem Rosine celebre - Maria Sârbu de la Opera din Iași va juca și ea două din patru, și Oana Șerban. Și o să o avem și pe Martiniana, în ultimul spectacol, care e o vedetă internațională în lansare acum, cântă tot timpul la festivaluri Rossini. Iustinian Zetea, care e omul cu ureche perfectă, audă fiecare greșeală, audă fiecare eroare. Ne distrăm foarte tare la repetiție și calitățile lor mă impresionează continuu. Și am descoperit că sunt și niște oameni foarte prietenoși, plini de umor și de bună dispoziție, și foarte dispuși să facă performanță, ceea ce, iarăși, este o veste bună. Nu sunt plictisiți, deși joacă mult, cântă mult și sunt destul de solicitați.

Daniel Jinga cred că este dirijorul potrivit pentru opera asta, pentru că ai nevoie de un anumit tip de dirijor pentru Rossini. Or, Jinga, care debutează și el în opera asta, este exact dirijorul de care are nevoie opera asta, care poate să conducă cu subtilitate, să acelereze, să frâneze când e nevoie.

De multe ori, dirijorul se duce în forță peste cântăreți și distruge muzica. E foarte greu să păstrezi echilibrul ăsta rossinian și mai ales la Bărbier. Deci, e dirijorul ideal pentru asta, așa că a fost o întâmplare fericită că l-am întâlnit.

Ce le transmiteți celor care vă citesc cărțile, dar poate nu au mai fost niciodată la operă?

Am mulți, am mulți din acestea aceștia. M-a și uimit că multă lume se teme de operă. Am convins o parte dintre ei să vină, și nu le-a părut rău. Să vină pentru că e altceva decât au fost obișnuiți. Cu totul și cu totul altceva.

Cred că pariul e să le arătăm oamenilor că poate oricine, așa cum se făcea pe timpul lui Rossini, chiar și fără educație înaltă, chiar și fără să fie obișnuit cu opera, poate oricine să vină și să se simtă bine la un spectacol de operă. Asta e pariul nostru.