Semifinalele ediției cu numărul XX a Concursului Internațional George Enescu au adus, în premieră, formatul Play&Conduct, în care fiecare concurent și-a asumat deopotrivă ipostaza solistică și conducerea muzicală a Orchestrei de Cameră Radio. Despre această experiență, Radu Sinaci, prim-violoncelist al Orchestrei de Cameră Radio, prezent la toate semifinalele, a stat de vorbă cu Ioana Țintea.

Pentru Concursul Enescu, a fost o premieră ca semifinalele să se desfășoare în formatul Play & Conduct, iar Orchestra de Cameră Radio a fost cea care i-a însoțit pe concurenți. De altfel, ansamblul susține în mod constant în stagiunile de la Sala Radio concerte în format Play & Conduct cu artiști de prestigiu internațional și voi, ca muzicieni, ați acumulat în ultimii ani o experiență importantă în acest tip de colaborare. Cât de mult v-a ajutat această experiență în întâlnirea cu semifinaliștii Concursului Enescu din acest an?

Ne-a ajutat în mod definitoriu. În ultimii trei ani, Orchestra de Cameră Radio, avându-l pe David Grimal ca artist în rezidență, a avut bucuria și privilegiul să învețe să cânte fără dirijor alături de David Grimal, dar și de mulți alți artiști invitați, lucru pentru care trebuie să-i mulțumim în primul rând lui David Grimal și celor care au avut această idee. Ne-a fost un fel de coach, un fel de trainer pe partea asta. Foarte puține orchestre au curajul să abordeze muzica în sensul acesta și mai ales la dificultatea la care ne-a supus David Grimal, ca să spun așa.

Nu în ultimul rând, toată experiența de la concurs, bineînțeles că a fost o onoare pentru noi să fim invitați, să participăm la Concursul Enescu în felul acesta, în care în ultimii trei ani am avut bucuria să cântăm tot mai des, fără dirijor. Ne-am regăsit instant, pentru că, bineînțeles, exercițiul ne-a învățat și să ne bucurăm unii de alții mult mai mult decât cu dirijor, în sensul în care se creează niște legături între muzicieni. De exemplu, vioară-oboi, violoncel-corn, contrabas-timpan, lucru, inclusiv vizual. Adică, vezi oamenii, se uită unii în ochii celorlalți, din dorința și din dragul de face muzică. Și asta, cred că merită toți banii, până la urmă.

Radu Sinaci, din postura de prim-violoncelist al Orchestrei de Cameră Radio, ai fost prezent la toate semifinalele Concursului Enescu. Ai rămas, probabil, cu o imagine de ansamblu asupra acestei generații de tineri muzicieni. Ce te-a surprins cel mai mult?

În primul rând, m-au surprins colegii în sensul cel mai plăcut. Sunt mândru de ei, de performanțele muzicale la care au ajuns. Sigur, cu muncă, pentru că, până la urmă, prin muncă devenim mai buni, pe de o parte.

Pe de altă parte, în primul rând, ideea de a acompania semifinalele unui concurs de asemenea amploare cu regim play & conduct, adică concurenții poartă responsabilitatea totală, inclusiv a dirijorului, inclusiv a interpretului. Dar asta vine la pachet cu un rând de obligații și pentru solist, și pentru concurent, și pentru orchestră.

Și-acum, din perspectiva orchestrei, să cânți cu oameni, precum am zis mai devreme, cu David Grimal, care au cântat de sute de ori în regimul ăsta, sigur că este un lucru mult mai simplu, mult mai predictibil. L-aș compara cu condusul în trafic. Cu cât ești mai predictibil, cu atât lucrurile se întâmplă mai natural.

Nivelul a fost foarte bun și la vioară, și la violoncel, și la pian. Dar nu întotdeauna, sau nu la toți, au fost atât de predictibili și atunci a trebuit să fie un grad extra de atenție, din partea noastră, pe de-o parte, și din partea lor, pe de altă parte.

Am avut surprize foarte plăcute. De exemplu, la pian, în repetiții, cu o zi înainte de semifinală, lucrurile s-au întâmplat într-un fel, și în cadrul concursului, în semifinala efectivă, lucrurile s-au întâmplat uneori mult mai bine și am rămas foarte surprins de evoluția într-o singură zi a unui artist, sau nu la fel de bine. Acolo intervin emoțiile și de-aia concursul e concurs, dar nivelul, în primul rând, al unora dintre candidați a fost absolut fascinat.

Și aici aș începe să le iau pe rând. De exemplu, la violoncel am fost foarte impresionat. Bineînțeles, toți cei trei laureați pe care i-am acompaniat în semifinală nu erau încă laureați, au fost mai mulți, au avut o cunoștință a textului muzical, mă refer din perspectiva orchestrei, nu doar a soliștilor, foarte bine organizată. A fost o fată, mi se pare, din Coreea de Sud, 14 ani, impresionant! Adică la 14 ani să reușești să ai, pe de-o parte, stăpânirea de sine ca să-ți faci tot ce ai studiat până la momentul respectiv, dar și să fii precaut și, în același timp, engaging cumva cu orchestra și să reușești să faci toate legăturile dintre solo tutti să funcționeze impecabil. Am fost impresionat.

Aș vrea foarte tare să menționez și să spun că sunt extrem de bucuros și de mândru de colegul nostru de la Orchestra de Cameră Radio, Cornelius Zirbo, care a participat în cadrul acestui concurs și care a făcut o impresie foarte bună. Și vreau să spun că să ai asemenea colegi care participă și sunt selectați din peste 250 de violonceliști este onorant și bucurie pe de-o parte. Și vreau să vă spun că, până la urmă, avem foarte multe de învățat de la colegii mai tineri și îmi face plăcere să am asemenea colegi în jurul meu.

De asemenea, la vioară, am avut o premieră pentru mine. Concurentul care avea 11 ani, a și câștigat locul întâi ulterior… am fost absolut impresionat! Adică, eu am un copil de 10 ani și era cu un an mai mare ca fiul meu, și când l-am văzut în concurs că a intrat pe scenă cu atâta convingere, cu atâta determinare, mi s-a umplut sufletul de bucurie. Dar când a început să cânte, a reușit să transforme orchestra într-un zâmbet care cânta. Rar am văzut așa ceva. Adică toată orchestra, de la început până la final când a cântat Jayden King, a fost un zâmbet care suna. Și asta, vă mărturisesc, n-am mai pățit.

Iar la pian, foarte interesant, mai ales pe partea de cadențe, dar și la vioară și violoncel, dar mai ales la pian, o sumă de noutăți pe care eu nu le-am văzut neapărat cântate în viața de zi cu zi. O sumă de cadențe compuse special pentru momentul acesta al concursului. Foarte interesant.

Și aici intervine acel subiect cu predictibil, pentru că în anumite situații, bunoară la violoncel, un singur candidat a cântat cadența din Haydn Re major, varianta Gendron, ceilalți toți au cântat alte cadențe, compuse la început de secolul XX sau chiar foarte recent. Și atunci, când ai un solist care îți cântă o cadență pe care nu ai mai auzit-o, trebuie să te adaptezi. Și când ai un solist care cântă la repetiție o variantă de cadență și în concurs o altă terminație de cadență, chiar trebuie să te adaptezi cu viteza luminii. Și de-aia ziceam că sunt foarte mândru de colegii mei.

Cât de importantă a fost capacitatea solistului de a comunica cu ansamblul, mai ales că vorbim despre tineri care nu au așa de multă experiență în acest format playing&conduct?

A fost și o parte de adaptabilitate și din partea lor. În primele repetiții, și la vioară, și la violoncel, și la pian, unii au preferat să își ia rolul de conduct extra în serios. Adică unii chiar au vrut să dirijeze și, mă rog, e foarte bine asta, dar acolo trebuie să se maleabilizeze în funcție de context. Adică dacă un om n-a dirijat în viața lui, trebuie să facă minuni, să funcționeze tot acel gest care să fie interpretat de orchestră, și atunci, în fiecare repetiție, dacă exista o situație de genul ăsta, și ei au avut o evoluție și o maleabilitate.

Adică dacă ceva nu a funcționat, sigur că a găsit înțelegere și din partea lor și din partea orchestrei, ca să ajungem la un compromis care să facă lucrurile să funcționeze. Și asta am apreciat foarte mult.

Unii nu au vrut să dirijeze absolut deloc, iarăși nicio problemă. De fapt, toată ideea cu Play&Conduct contează mult mai mult la nivel gestual, la nivel de priviri, la nivel de repetiții, la nivel de cântat într-un singur organism, mult mai multă muzică de cameră.

Într-o ipostază, mai bine spus, de Play&Conduct, cea mai bună comparație este cu muzica de cameră, este infinit mai multă muzică de cameră într-o situație de genul ăsta decât într-o situație cu dirijor, pentru că atunci când apare dirijorul, gestul este implacabil. Asta este, ăla trebuie respectat și nu ai ce să ocolești. Pe când, într-o situație fără dirijor, toată interpretarea gestuală, de exemplu, o încruntare, vine un forte, toate lucrurile astea contează mult mai mult și trebuie să fii foarte implicat, inclusiv vizual. Și atunci depinzi cumva să știi materialul pe care îl cânti, nu că pe de rost, dar oricum foarte bine.

De ce calități are nevoie un solist ca să convingă orchestra să-l urmeze?

Pot să spun că în cadrul concursului toți au avut absolut toate armele necesare și a fost o reală plăcere și o onoare să cântăm cu ei. Nu am întâmpinat absolut niciun fel de dificultăți cu niciunul din ei, pentru că toți au fost la un nivel foarte bun. Și aici trebuie remarcate câteva aspecte. În primul rând, implicarea locurilor din care vin ei. Și acum o să fac o paralelă între vioară și violoncel. Nivelul calității instrumentelor pe care au cântat a fost absolut fascinant. De exemplu, la violoncel, premiul 1 și premiul 2 au avut Giuseppe Testore, 1680 și ceva. Premiul 2, Kovac, cel din America, a avut un Vuillaume.

La vioară, italianul a cântat pe în Stradivarius. Foarte bună vioară. O surpriză extraordinară, din punctul ăsta de vedere, premiul 3 a avut o vioară Rocca. Rar am auzit așa ceva. Excepțional! După aia, băiatul de 11 ani, care a câștigat premiul 1, a cântat pe o vioară contemporană, Peter Greiner, impresionant. Adică, nivelul financiar, până la urmă, care se investește în instrumentele cu care ei au venit, este fascinant. O vioară Peter Greiner valorează între 60.000 și 100.000 de euro. Nouă!

Și aici, nu pot să nu observ, noi în România, din păcate, avem niște lipsuri colosale în fondul ăsta de instrumente istorice. Să acompaniezi un Stradivarius cu instrumentele pe care o parte din noi le avem, e o provocare și asta.

La fiecare semifinală ați avut câte un concertmaestru invitat, în total trei, Bogdan Zvorișteanu, Deborah Nemțanu și Sebastian Câșleanu. Cât de important este concertmaestrul în relația dintre orchestră și solistul aflat în concurs?

Foarte important. Practic, este încă un suflet care poartă și niște responsabilități uriașe, dar care poate să insufle un anumit caracter de a cânta. Iar colaborarea cu toți trei a fost foarte bună.

Bunoară, Bogdan Zvorișteanu a venit cu cunoștințele de a cânta în orchestre simfonice. Am observat capacitatea colosală de a conduce suflătorii, de a îmbina corzile cu suflătorii. Un violonist senzațional și un concertmaestru minunat! Și aici aș menționa familia din care provine. Tatăl său a fost unul din cei mai buni concertmaeștri pe care ai avut România, Radu Zvorișteanu, și prea puțin menționat, și vreau să spun că acolo de unde o fi, sigur e mândru de fiul lui. Absolut.

După aia, Deborah Nemțanu, ea vine din Orchestre de Chambre de Paris, un muzician imens, o violonistă senzațională. Și se vede gradul de complexitate camerală, adică gesturi neașteptat de fluide și de predictibile. Un muzician de cameră absolut colosal, se schimbă sunetul orchestrei instant. Când ai oameni de genul ăsta, în patru măsuri, deja orchestra sună altfel.

Iarăși, Sebastian Câșleanu, un violonist foarte bun, el are post, din câte știu, la Opera din Frankfurt, nu vreau să greșesc, dar sigur la operă. Și el cu niște calități violonistice fantastice și un lider de orchestră, iarăși, foarte bun.

Fiecare diferit, fiecare cu calitățile lui și cu sensibilitățile lui și e impresionant să vezi oameni diferiți, dar care reușesc să facă un produs muzical extraordinar. A fost o reală plăcere și o bucurie pentru noi și aici trebuie să mulțumim pe deoparte doamnei Staicu, maestrului Cristian Măcelaru, doamnei Cristina Uruc, care toți au colaborat ca aceste semifinale să se desfășoare în cele mai bune condiții și de-aia spuneam la început că sunt foarte mândru de colegii mei că au reușit să se implice emoțional și profesional în așa măsură, încât lucrurile au decurs, din punctul meu de vedere, impecabil, adică a fost o experiență totală de la început până la final și cu foarte multe lucruri învățate pe parcurs. Adică, și experiența cu Bogdan Zvorișteanu… orchestra a rămas cu niște lucruri de pe urma acestei experiențe, foarte importante. Iarăși cu Deborah Nemțanu, orchestra a rămas cu niște lucruri pe care le-a căpătat sau le-a însușit pe parcursul colaborării cu ea. De asemenea și cu Sebastian Câșleanu. Deci fiecare experiență de genul ăsta mai pune o cărămidă în valoarea muzicală a orchestrei, până la urmă.

Privind acum în urmă la toate aceste semifinale, ce crezi că ar trebui să înțeleagă publicul despre acești tineri muzicieni dincolo de rezultatul concursului.

Este o foarte mare diferență în a cânta solist cu un dirijor și cu o orchestră versus a cânta cu o orchestră fără dirijor.

Gradul de dificultate la care au fost supuși până la urmă concurenții este mult mai mare în cazul ăsta și de aia aprecierea lor trebuie să vină o dată în ceea ce au cântat efectiv, dar și în gradul de relaționare cu orchestra, în gradul de a gestiona tranzițiile de la solo la tutti.

Au fost câteva surprize foarte plăcute, inclusiv ieri, la repetiția de alaltăieri, lucrurile au mers într-un fel. Ei, am avut surpriza la unul din concurenți să fie altă persoană, pentru că omul de la o repetiție la concurs și-a pus problemele pe care le-a găsit el pe parcursul repetiției și a venit cu niște soluții impresionante.

Acești concurenți trebuie apreciați odată pentru munca pe care au depus-o până la concurs, care este colosală, un concurs de genul ăsta să pregătește în minim un an, un an jumate, cu sute și sute de ore de studiu. Pe de o parte, pe de altă parte, îți ia foarte puțin să ratezi un concurs de genul ăsta. Adică dacă puțin nu ești atent la o intrare în cadență sau la o chestie de genul ăsta, este foarte ușor să o ratezi. Și ți-ai ratat sute și sute de ore de studiu. Ei au reușit, din punctul meu de vedere, toți. Nu a fost niciunul nepregătit. Nu se poate spune așa ceva. Nivelul a fost foarte bun.

În schimb, m-a impresionat nivelul la vioară. Asta trebuie să menționez. Absolut fabulos. Adică, toți semifinaliștii au cântat foarte bine și aici aș menționa câțiva care n-au mai ajuns în finală și la care, sincer, am avut niște surprize colosale în cadrul concursului.

Și aici mă refer, de exemplu, la românul Johan Coman. Merită menționat, băiatul. Are calități foarte bune. Mariam Abouzahra din Germania. O violonistă colosală cu un sunet superb. Practic, nu mi-aș fi dorit să fiu într-un juriu pentru că este foarte greu să faci diferențieri. Eun Che Kim, fata care a câștigat premiul 3, la repetiții vreau să vă spun că orchestra a fost absolut impresionată de varianta ei de Mozart. Așa ceva eu nu am auzit în ultimii foarte mulți ani.

Și de-aia spun, nivelul a fost foarte bun cu surprizele de rigoare, dar lucrurile care rămân până la urmă sunt suma experiențelor și interacțiunilor cu tinerii muzicieni pe care i-am avut în față.

Practic, nivelul Concursului Enescu, de la o ediție la alta, a crescut foarte mult și asta nu face decât să mă bucure. Iar ideea de a acompania semifinalele cu Orchestra de Cameră Radio cred că a dat o notă nu doar pozitivă, dar și, cred eu, destul de importantă pentru imaginea concursului ci și pentru noi. Și cu ocazia asta concursul se înscrie într-un regim de concursuri comparabil, aș spune, cu ARD-ul, de exemplu, unde se întâmplă același lucru. Și cu cât crește Concursul Enescu mai mult, cu atât România este pusă pe harta internațională culturală. Merită, avem multe lucruri de spus din fericire, din păcate nu am avut încă șansa ca români să le spunem pe toate, dar avem mare nevoie să spunem ce avem de spus, să arătăm ce avem de arătat și mă bucură enorm faptul că un concurs de genul ăsta capătă o amploare și o notorietate internațională.

Gândiți-vă, la violoncel au fost peste 250 de concurenți înscriși, din care doar 50 au participat. Nu doar că nu-i puțin lucru, dar au fost 250 din cei mai buni din lume. Este onorant și ca țară și ca oraș. Bucureștiul găzduiește cu ocazia asta niște lucruri colosale. Praf de stele, aș spune.