Pianistul german Stefan Arnold revine pe scena Sălii Radio miercurea aceasta (15 ianuarie 2025). Împreună cu Orchestra de Cameră Radio dirijată de Cristian Mandeal, va interpreta Concertul pentru pian și orchestră nr. 27 în si bemol major, din creația lui Wolfgang Amadeus Mozart.

Care este perspectiva dumneavoastră asupra Concertului pentru pian nr. 27 în si bemol major KV 595, ultima lucrarea în acest gen compusă de Mozart, scrisă în ultimul său an de viață?

Se interpretează des în mod greșit acest aspect... Când a compus acest concert, Mozart nu se gândea la moartea sa. L-a scris primăvara, și este o lucrare incredibil de pozitivă! Este foarte emoționant cum lucrarea pare aproape o ascensiune spre lumină. Ne atrage atenția în acest sens chiar și tema principală a ultimei părți, utilizată de compozitor și în liedul "Dor de primăvară", compus în aceeași perioadă.

În anul anterior, muncea din greu la Concertul nr. 26, numit "Încoronarea", și se străduia să facă față unei situații dificile în Viena. Iar acest ultim concert de pian, nr. 27, pătrunde într-o profunzime a luminii aproape de neînchipuit. Chiar din prima parte se poate auzi ceva din Recviem, o nuanță divină, se poate întrezări o lumină eternă. Aș zice că tonalitatea majoră și atmosfera părții a doua ne oferă o mostră din cea mai tristă lumină posibilă, pe care o vom regăsi mai târziu în muzica lui Franz Schubert.

Așadar, situația acestui opus este ieșită din comun - faptul că iese în evidență prin cât de pozitiv și optimist este, și până la urmă ajunge să fie ultimul concert de pian scris de Mozart.

Unii critici și muzicologi întrevăd resemnare și nostalgie în acest ultim concert de pian. Să înțeleg că nu sunteți de acord?

Nu este deloc vorba de resemnare... ci profunzimea pe care Mozart a manifestat-o dintotdeauna, care aici se răsfrânge cu o nouă maturitate. Dar el a vrut de asemenea să compună un concert de virtuozitate și a realizat ceva revoluționar, ceva ce Beethoven a preluat în cel de-al treilea concert de pian al său - introduce o temă destul de liniștită în ultima parte și apoi o prelucrează virtuoz, dar nu pur și simplu de dragul virtuozității, ci păstrând lumina și buna dispoziție caracteristice temei. Acesta este cel mai înalt grad de virtuozitate - o abilitate desăvârșită pe care însă niciodată nu o arăți, nu o demonstrezi, ci devine expresie. Precum în cazul lui Liszt, care este, de asemenea, adesea înțeles greșit - văzut ca un compozitor și pianist ce urmărește virtuozitatea. Dar, de exemplu, Sonata lui în si minor este expresie pură, precum o mărturie... când o ascultăm, nu ar trebui să auzim vreo clipă un pianist "virtuoz".

Așadar, cred că partea a doua a Concertului lui Mozart nu exprimă resemnare, ci reprezintă o privire în spate, plină de înțelepciune. Desigur, presărată cu tristețea inerentă existenței, aș zice. Ceva ce regăsim chiar și în Concertul pentru clarinet al lui Mozart. Dar nu pot vedea resemnare. Ar însemna de fapt un fel de renunțare, ceea ce nu pot asocia cu Mozart. El era mult prea plin de viață, orientat către viitor, nu se aștepta deloc să moară nouă luni mai târziu.

Până la urmă, acesta este un concert care te face să transpiri, într-un mod bun! Care te îmbie, care îți dă viață. Această stare pe care o inspiră este fantastică!

Cum ați descrie conexiunea pe care o aveți cu dirijorul Cristian Mandeal? Ați colaborat de asemenea recent la Brașov.

Îl apreciez enorm pe maestrul Mandeal, ne știm de mult timp deja. Chiar recent am cântat împreună, într-adevăr. Este un muzician grozav, un ascultător incredibil, care comunică perfect orchestrei direcția muzicii. Cristian explică foarte bine ce vrea, și ce se întâmplă din punct de vedere muzical. Și este opusul superficialității. Ascultă, de exemplu, extrem de atent ce cânt și răspunde 100%, ceea ce ador!

De asemenea, dacă privim acest program în care îmbină Serenada de Brahms, o lucrare atât de rar auzită, cu Uvertura în stil italian de Schubert - funcționează perfect. Dar, mai ales, îmi place alăturarea în cadrul primei părți dintre Mozart și un compozitor român foarte tânăr, Andrei Petrache, în vârstă de doar 26 de ani! Să îi insereze muzica în acest context - și cu siguranță Cristian o face cu toată convingerea - înseamnă enorm în susținerea noii generații de compozitori. Și, din păcate, nu se întâmplă suficient de des. Prezența acestei lucrări contemporane reflectă într-un mod foarte frumos atitudinea lui Mandeal, aș zice. Și această combinație - o lucrare nouă, scrisă de un compozitor tânăr, juxtapusă cu ultimul concert de pian scris de Mozart, nu este o întâmplare, sunt convins. Cunosc felul în care Mandeal alcătuiește programele de concert. Când am văzut asta, am zâmbit larg în tăcere!