În primul rând, cum au fost repetițiile până acum?

Minunat, chiar îmi place mult să lucrez cu această orchestră. Este a doua vizită a mea aici. În urmă cu câțiva ani, înainte de pandemie, am cântat Concertul nr. 1 de Brahms aici, și mă bucur foarte mult că m-am întors. Îmi place orchestra, îmi place modul de a cânta și modul de a repeta pe care îl are. Este întotdeauna o plăcere când toate aceste elemente vin împreună într-un asemenea mod pentru muzică.

Ne puteți vorbi puțin despre concertul pentru pian de Grieg pe care îl veți cânta?

Ei bine, concertul de Grieg este o piesă unică în multe feluri. Dintre concertele pentru pian, este unul dintre cele mai cunoscute, este foarte foarte popular. Într-un fel, s-ar putea spune „am auzit Grieg-ul de atâtea ori, îl știm atât de bine, se cântă atât de des”, însă pe de altă parte cred că ar trebui să fie abordat cu ochi proaspeți și cu urechi proaspete, să fie privit drept o piesă muzicală, un text; iar dacă te uiți la el în acest sens, atunci este cu adevărat o capodoperă fantastică. Are atât de multe influențe în el, poți auzi atât de multe influențe, de la Schumann la Dvořák, în același timp, însă, nu este niciodată eclectic sau imitativ, în niciun fel.

Ca interpret, considerați că sunteți mai liber dacă muzica este mai populară, dacă oamenii știu deja muzica - așa cum este cazul concertului pentru pian de Grieg sau sonatelor pentru pian de Beethoven - simțiți că sunt lucruri pe care publicul le știe deja, și la care dumneavoastră vă puteți raporta?

De fapt, nu, chiar deloc, nu îmi schimb modul de a gândi piesa - cel puțin nu în mod conștient (uneori putem lua decizii în mod inconștient sau din subconștient). Însă în mod conștient încerc întotdeauna să abordez lucrarea prin intermediul textului, prin înțelegerea și internalizarea textului. Avem nevoie de compozitori, bineînțeles, însă într-un fel și compozitorii au nevoie de noi, nu doar pentru a aborda textul cât mai fidel sau obiectiv cu putință, ci și pentru a-l face să fie al nostru, căci o piesă muzicală poate trăi doar în moment, iar în moment poate trăi doar dacă interpretul o face să fie a lui, dacă el sau ea devine piesa. Nu mă gândesc în acești termeni, nu mă gândesc la așteptările publicului sau la alți interpreți, însă nu mă gândesc nici în termeni de obiectivitate sau subiectivitate în privința textului. Cred că, într-un final, trebuie să fie un singur lucru, în care să crezi cu totul în acel moment, al interpretării. Acesta cred că este un proces, ceva la care trebuie să lucrezi tot timpul.

Îmi imaginez că aveți tendința să gravitați în jurul anumitor lucrări?

Da, este un lucru foarte natural, însă nu are legătură cu popularitatea lucrărilor, ci are legătură cu dragostea pe care o ai pentru anumite lucrări, pentru anumiți compozitori. Și asta se schimbă cu timpul - spre exemplu, eu mi-am descoperit recent mult interes (pe care nu îl aveam înainte) pentru muzica lui Liszt. Îmi place teatralitatea și dragostea pentru interpretare pe care le regăsesc în muzica lui Franz Liszt. Este ceva profund și frumos. Aceste lucruri se schimbă constant.

În acest sens, al schimbării consecvente - ați înregistrat integrala sonatelor pentru pian de Beethoven. Cum simțiți că v-a schimbat această experiență?

M-a schimbat în primul rând în sensul că am învățat foarte mult. De obicei, artiștii înregistrează un CD și, mai ales în prezent, nu apuci să înregistrezi prea mult, industria s-a schimbat destul de mult, apoi ai o pauză de doi-trei ani în care nu înregistrezi nimic, însă doar simplul fapt că am înregistrat constant, un CD, apoi altul - în total unsprezece - a înregistra unsprezece CD-uri într-o perioadă scurtă de timp este în sine o experiență intensă și educativă, te învață foarte multe despre tine și despre felul în care cânți și despre deciziile pe care le iei. Este, deci, un aspect introspectiv al înregistrării. Dincolo de acest fapt, a înregistra un singur compozitor, și a înregistra toate sonatele de Beethoven, care reprezintă un produs artistic foarte specific, m-a împlinit și a fost un fapt plin de însemnătate pentru mine, ca pianist și, de asemenea, ca persoană, faptul că am avut această experiență, a însemnat foarte mult pentru mine și la nivel uman, personal. Din multe puncte de vedere există un „înainte” și un „după” - este o piatră de hotar.

V-am întrebat și deoarece ați spus că vedeți piesele muzicale ca pe niște texte, și mă întrebam dacă vedeți o paralelă cu mari texte din canonul literar precum „Divina Comedie”, „Iliada” sau „Odiseea”, spre exemplu

Da, bineînțeles că văd această paralelă; este foarte interesant că în engleză, de exemplu, se folosește și termenul „lectura” - uneori în engleză nu spui „interpretarea pianistului sau dirijorului”, ci poți spune „lectura pianistului sau dirijorului”. Deci uneori chiar și din punct de vedere lingvistic verbul este folosit. Văd, bineînțeles paralela - poate că, precum poezia, muzica trebuie să sune în cameră. Există, de asemenea, o experiență senzorială, nu doar cerebrală - și chiar una colectivă; este o experiență senzorială, colectivă, care este dincolo de lectură, care devine fizică, am putea spune că o parte a muzicii este internă, este partea în care citim și ascultăm un text, într-o experiență interioară, și în felul în care textul ne vorbește nouă. Acest aspect seamănă cu lectura. Însă mai este o parte, mai degrabă fizică, una senzorială, colectivă, ceea ce lectura nu este. Muzica are, deci, această abilitate incredibilă de a face toate aceste lucruri. Există un text celebru semnat de Schumann în care vorbește despre acest lucru: spune că este minunat să citești partitura, să ți-o imaginezi, să ai această conexiune directă de pe hârtie, în interiorul ascultătorului sau cititorului. Apoi spune „la final, muzica trebuie să se audă în lume”.