Bucharest International Piano Festival aduce pentru prima dată recitalul de pian solo în centrul unui festival în capitală. Cum vi se pare această inițiativă și ce credeți că poate descoperi publicul printr-un eveniment dedicat exclusiv recitalului de pian?

Sigur că, fiind pianist, poate nu sunt chiar o părere imparțială, dar cred că este o idee extraordinară. Recitalul de pian ca spectacol oferă o experiență foarte bogată, subtilă și spectaculoasă în același timp.

Sigur că publicul bucureștean a avut deja ocazia acum, prin intermediul Concursului Enescu, să audă mulți tineri interpreți în situații de recital, dar iată că aceste patru recitaluri din cadrul Bucharest International Piano Festival cred că reprezintă un adevărat eveniment cultural și sunt absolut onorat să mă aflu printre pianiștii invitați.

Pentru recitalul de la Ateneul Român ați ales un repertoriu care pune în dialog tradiția romantică germană, rafinamentul muzicii franceze și patrimoniul componistic românesc. Ce aspect ați avut în vedere în alcătuirea programului?

Am căutat ca întotdeauna să găsesc lucrări care, pe de-o parte, au ceva în comun, cum ar fi, de exemplu, Suita de Enescu în re major, și Suita bergamască de Debussy, ambele privind înspre trecut, înspre suita barocă, căreia îi dau o viață nouă în acest început de modernism, de care e vorba la ambii compozitori, fiecare în felul lui foarte diferiți.

Apoi, există și elemente contrastante. Allegro opus 8 de Schumann este o lucrare de tinerețe extrem de virtuoză și plină de sclipiri și schimbări bruște de atmosferă, cum știm la Schumann bine. Și, în finalul recitalului, o lucrare genială, aș spune, care nu este cântată prea des, Fantezia Betica de Manuel de Falla, o lucrare de secol XX, inspirată din folclorul andaluz, care propune o pianistică extrem de interesantă, de la sonărități gen Stravinsky, la o reprezentare la pian foarte expresivă a unui stil de cânt, cantejondo din tradiția flamenco.

Suita a II-a de Enescu ocupă un loc central în programul recitalului. Cum s-a schimbat, de-a lungul anilor, perspectiva asupra acestei lucrări enesciene?

A fost prima lucrare de Enescu pe care am învățat-o, fiind chiar în liceu. Am învățat câteva din părți. Am început cu „Bourrée" și „Sarabanda", iar mai apoi am învățat „Pavana", pe care am interpretat-o de multe ori, și cel mai recent, „Toccata".

Este o lucrare la care mi s-a părut interesant să mă întorc, după ce mai mulți ani m-am ocupat mai mult de Sonata în fa diez minor, și să regăsesc acest stil enescian de tinerețe, extrem de elegant, în care putem întrezări influențe din epocă, însă și elemente care vor deveni emblematice pentru scriitura lui Enescu. Această căutarea sa a sonorităților de clopote… De altfel, suita se afla sub moto-ul "Des cloches sonores", sau elementele de neoclasicism, pe care le mai întâlnim mai târziu la Enescu.

Într-un interviu ați menționat că maturizarea artistică v-a schimbat perspectiva asupra muzicii lui Enescu. Ce descoperiți astăzi în creația sa față de începutul parcursului dumneavoastră?

Poate că percep mai bine structura și liniile de forță din piesele enesciene. Muzica lui Enescu are o scriitură foarte densă, foarte polifonică și, ca să spun așa în cuvinte mai simple, cu cât am mai multă experiență, cu atât văd mai mult pădurea de copaci.

Cu ce gânduri așteptați întâlnirea cu publicul de la Ateneul Român?

Întotdeauna aparițiile mele la Ateneul Român îmi prilejuiesc o emoție deosebită. Cu bucurie, în același timp. Este locul în care am descoperit ce înseamnă un concert, copil fiind, și am fost extrem de impresionat. E și scena pe care am avut apoi ca interpret multe momente deosebite. Deci, nu este un concert ca oricare altul pentru mine, ci este un eveniment pe care îl aștept cu emoție și cu drag.