Pianistul francez Lucas Debargue, laureat al prestigiosului Concurs Internațional Ceaikovski de la Moscova, este solist al Orchestrei Filarmonicii George Enescu, în concertele din 26 și 27 februarie, de la Ateneul Român. Înainte de sosirea sa la București, colega noastră Monica Isăcescu Lup a stat de vorbă cu pianistul în cadrul unui dialog din care vă oferim acum un fragment:

Domnule Lucas Debargue, de ce ați ales Concertul nr. 2 de Rahmaninov pentru debutul dumneavoastră la București?

Poate pentru că, dacă ar fi să am un singur concert pentru pian în repertoriu, acesta ar fi. Cred că e unic. Conținutul psihologic și emoțional al acestei lucrări este inegalabil. În același timp, este povestea unui om care revine la viață, a omului și compozitorului Serghei Rahmaninov, după o depresie majoră. Eu văd acest concert ca o singură frază aproape, ca o melodie care vine direct din suflet, de la început până la sfârșit, fără pauză. E extraordinar: e un concert în formă clasică - trei părți, prima și a treia în formă de sonată, partea a doua ABA. Și totuși nu te gândești la formă când îl asculți, pentru că e pur și simplu o mare melodie, care curge de la început până la sfârșit. Este un cântec despre viață și moarte, iubire și disperare. Vine din profunzimile sufletului, din inimă. Nu e "fabricat". Nu pot să mă gândesc la alt concert pentru pian care să fie atât de adevărat, atât de autentic în fiecare element. Nu există nimic gratuit în această partitură. Totul are un sens și e extrem de intens. Și cred că există un motiv pentru care publicul și pianiștii îl iubesc atât de mult: e o piesă foarte adâncă și probabil cel mai reușit concert care s-a scris vreodată.

Veți veni pentru prima oară în România. Cu ce anume asociați, din punct de vedere muzical, țara noastră?

Mi se pare că genialul Enescu este încă un compozitor subevaluat, chiar și în Franța. Am un prieten foarte bun care a câștigat Concursul Enescu - Josu de Solaun. Îl cunoașteți, probabil. E un pianist spaniol extraordinar, absolut fantastic, și a câștigat acest concurs cu ani în urmă. Este un adevărat filozof; are un blog, e o minte fenomenală și un om cu un suflet mare. Cred că muzica pentru pian a lui Enescu, de exemplu, încă nu este cunoscută pe cât ar merita. Alte simboluri muzicale ale României sunt desigur pianistul Dinu Lipatti și dirijorul Sergiu Celibidache. România e plină de mari personalități muzicale, și asta se întâmplă și pentru că are o tradiție folclorică foarte profundă. În urmă cu doi ani, am petrecut un timp în Ungaria și am cântat acolo cu Răzvan Popovici, un violist extraordinar. După concert am ascultat muzică folclorică - e un fel de tradiție acolo. Muzicienii cântau și muzică românească, și maghiară. Și am putut auzi diferențele dintre tradiții. Pentru o ureche ca a mea, care nu e foarte familiară cu ele, a fost foarte util.

Abia aștept să vin la București. Și cu siguranță voi găsi un loc unde să ascult muzică folclorică. Pentru că ceea ce găsesc în folclorul românesc este un amestec incredibil de ceva angelic și ceva demonic în același timp. Răsturnările se pot produce în aceeași frază muzicală: ceva foarte întunecat, apoi, deodată, o melodie foarte dulce, ca un cântec de leagăn. Desigur, este nevoie de mai mult de două cuvinte ca să descrii o tradiție națională, dar sunt foarte impresionat de această moștenire, de artiștii români pe care îi cunosc și de rădăcinile foarte profunde ale culturii muzicale românești, întruchipate de compozitori și interpreți.

Dacă ați defini muzica nu ca pe o profesie, ci ca experiență umană, cum ați face-o?

Ar avea legătură cu libertatea, cu siguranță. Spațiu, timp, deschidere, curiozitate. E și foarte senzuală, foarte fizică, dar în același timp foarte intelectuală. E o plăcere dureroasă sau o durere plăcută. Cred că cele mai mari lucrări muzicale ne fac să plângem, uneori ne fac să suferim, dar să fim fericiți în același timp. Pentru mine, muzica este cel mai bun lucru inventat de oameni.