Pianistul Andrei Vieru revine în această seară pe scena Ateneului Român. În programul recitalului care începe la ora 19.00 sunt juxtapuse preludii și fugi semnate de Johann Sebastian Bach și două piese din creația lui Anatol Vieru - „Ricercar” și „Mirabilis”. După recital, va avea loc o ședință de autografe pe cartea sa: „Elogiul trădării - Mic tratat de traducere și interpretare” (Editura Vremea), distinsă cu un Premiu special acordat de Uniunea Scriitorilor.

În programul pe care îl veți prezenta în data de 10 martie pe scena Ateneului Român, douăsprezece perechi de preludii și fugi bachiene se împletesc cu două creații semnate de tatăl dumneavoastră, compozitorul Anatol Vieru. Cum priviți raportul dintre cele două esențe creatoare?

Prin intermediul, să spunem așa, "arhitecturii". Amândoi sunt, în felul specific al fiecăruia, niște arhitecți în muzică. Așa îi percep eu, cel puțin.

Ați zice că acest program reprezintă o explorare a polifoniei prin prisma a două perspective diferite?

Da, există polifonie și la Bach - nu mai vorbesc, știe toată lumea, există și la piesa numită Ricercar, care e o fugă liberă. Bach a scris și el cel puțin două ricercare, am cântat și eu cele din Ofranda muzicală. Scriitura lui Anatol Vieru este, sau cel puțin pare mai liberă decât a lui Bach, adică pare mai puțin riguroasă. În realitate, lucrurile într-un fel se percep la suprafață și în altfel, în profunzime. Cele două creații de Anatol Vieru fac parte dintr-un ciclu neterminat, de altfel, la care lucra în 1998, când s-a prăpădit și n-a apucat să termine tot ciclul; dar nouă piese sunt terminate și există în formă editată. De altfel, nu sunt eu primul interpret, măcar al unei părți. Aș vrea să le aduc un omagiu în calitatea lor de interpreți lui Sorin Petrescu și Dan Dediu, care au cântat părți din acest ciclu și au cântat într-un mod cu totul și cu totul remarcabil. Eu cânt aceste piese, nu fiindcă e tatăl meu și nu fiindcă e centenarul nașterii lui Anatol Vieru, ci pentru că îmi plac. Și găsesc contrastul stilistic, de limbaj, de atmosferă, de sens dintre Bach și Vieru interesant, poate fi interesantă această intercalare între preludii și fugi de Bach și piese de Anatol Vieru.

Dumneavoastră credeți într-o artă vie, mereu deschisă interpretărilor. Considerați că, printr-o nouă punere în relație a unor partituri, cum este cazul de față, se schimbă ceva fundamental în felul în care muzica ajunge la ascultători?

Muzica ajunge la ascultători în funcție de foarte mulți factori pe care nu-i putem repertoria, dar evident că interpretul contează, fiecare interpretare, viziunea lui; sunt și factori imponderabili care țin de condițiile specifice ale momentului. Sigur că muzica există și în sine. Schopenhauer spunea că, dacă ne-am imagina că universul ar dispărea, muzica tot ar rămâne, cumva, chiar și în afara existenței universului. Sigur că e un punct de vedere absolutist, într-un fel, cu care nu sunt în dezacord, dar aș completa cu ideea că muzica trebuie totuși să aibă și o existență vie, o viață a ei de-a lungul secolelor.

Cum se simte pentru dumneavoastră revenirea pe scena Ateneului Român?

E de fiecare dată o bucurie, fiindcă e o sală foarte frumoasă, de care mă leagă amintiri din cea mai fragedă copilărie, în calitatea întâi de ascultător, apoi s-a întâmplat să și cânt acolo de destul de multe ori. Deci toate lucrurile astea cumva contează și fac parte din bagajul sentimental cu care revin în România, în București, pe scena Ateneului.

După recital, va avea loc o ședință de autografe pe cartea dumneavoastră „Elogiul trădării, mic tratat de traducere și interpretare”. Ați zice că activitatea de gânditor și eseist și cea de interpret se hrănesc reciproc?

Da, mi-aduc aminte că Nicolae Coman, care era în același timp compozitor de muzică, compozitor de probleme de șah și poet, și eu îl apreciez, spunea că se odihnea printr-o activitate de celelalte activități. E adevărat, probabil pentru cam toată lumea care practică mai multe discipline. Dar cred că e mai mult decât atât și răspunsul cred că se află chiar în întrebarea dumneavoastră: da, există o hrănire reciprocă. Eu am și scris despre muzică, dar nu e tema mea predilectă. Dar când s-a întâmplat să recitesc acum câțiva ani niște texte, mi-am dat seama că există în ele o latură muzicală, nu atât în sens poetic, cum se vorbește de muzica din poezie, ci la nivel de arhitectură, felul în care revin anumite teme într-o formă condensată spre sfârșitul unui text. Acum, fiindcă am pronunțat cuvântul poezie - în cartea menționată există niște versuri traduse de mine, versuri de Pușkin. Adică e vorba, de fapt, de teatrul în versuri al lui Pușkin, pe care eu am ținut să-l traduc în franceză mai întâi și apoi în română. Deci, tot teatrul în versuri e acolo și e precedat de un eseu despre problematicile traducerii și ale interpretării, de altfel, pentru că sunt niște paralele pe care le stabilesc acolo între interpretare și traducere. Cartea se numește, de altfel, „Elogiul trădării”. Titlul e, în sine, nostim, aș spune, dar nu e total rupt de conținutul cărții și de ideile pe care le am despre problematică. Adică eu sunt împotriva unei fidelități dintre acestea de tip hârțogăresc, sau funcționăresc. Îmi iau anumite libertăți știind că, de fapt, traducerile literale nu funcționează. A existat o întreagă tendință de ridicare în slăvi a traducerilor literare de către Walter Benjamin și Nabokov, ca să citez două dintre figurile celebre care s-au ocupat de traducere din punct de vedere literar, dar și filozofic. De fapt, teoria traducerii nu e foarte clar dacă ține de literatură sau de filozofie. Probabil de amândouă. De altfel, eu nici nu fac o distincție foarte netă între literatură și filozofie, pentru că mari romancieri au scris romane cu implicații filozofice profunde, uneori, iar filozofii, unii dintre ei, au dat dovadă, în primul rând, de virtuți literare. Mă gândesc la Cioran, de exemplu, care pentru mine e mai mult un prozator decât un filozof. Se pot spune multe despre asta.