Tânărul pianist George Țăranu a fost invitatul Ioanei Țintea în ediția de joi, 21 mai 2026, a rubricii "Cuvântul muzicii".

George Țăranu, care este titlul cărții pe care ne-o veți prezenta astăzi?

Cartea pe care doresc să o recomand ascultătorilor dumneavoastră este "Nebiruita flacără a vieții" scrisă de Ana Kretzulescu-Lahovari, pe care am primit-o în dar de maturitate. Ana Lahovari spune în amintirile ei că spiritele n-ar trebui să fie influențate de citirea unui titlu, subtiturile nu sunt vizibile în rast, oamenii rămân indiferenți.

Însă titlul lucrării memorialistice a Anei Lahovari, descendenta familiilor de pașoptiști, câmpinenii și krețuleștii, nu poate lăsa cititorul indiferent. El anticipează romanul unei vieți de femeie puternică într-o lume a bărbaților și autoarea merită un loc de cinste în galeria memorialisticii. Ochiul atent de pictoriță al Anei surprinde esența lucrurilor, infinite nuanțe, culori și unghiuri inedite, mergând până la detalii de culoare, de sens, de profunzime, de miresme, de sunet, pe care numai sensibilitatea unui artist le poate releva cu atâta candoare. Aș surprinde aici câteva imagini de mare profunzime și farmec.

Bunăoară, povestind cu fascinație despre conacul ei de la Leurteni, scriitoarea face un personaj viu din casa copilăriei și maturității, realizând un vitraliu din oamenii care au locuit-o. Sau imaginea unei sălcii despre care spune că e copacul cerurilor sale, al cerurilor roz din orele tăcute, copacul asfințiturilor limpezi în care se sfârșesc zilele frumoase.

Sau imaginea aproape ireală a horei de la conac, această artă a spectacolului, care este povestită pictural.

Frumoasa țărancă Stanca, ca o statuie învăluită în splendoarea armonioasă, intră în dansul ce continuă misterios, ca o adorație a focului, a nopții, a umbrelor.

Se regăsesc în această carte evocări ale unor personalități și evenimente contemporane cu Ana Lahovari, pasaje de literatură pură, rafinate descrieri de peisaje, lumi exotice, costume populare, chipuri de țărani, perioada războiului, parfumul timpurilor trecute, culoare de epocă, toate surprinse cu un condei proaspăt, atent la sufletul ascuns al locurilor și vremurilor trăite.

Perioada dezarticulantă a comunismului confiscă tot, însă nu și noblețea spiritului Anei, nu și flacăra nebiruită ce transcende vremurile.

În ultima însemnare din 1952, Ana Lahovari anticepează viitorul în lumina dimineților grăbite, cu trimitere la delicioșii strănepoți, pe care îi portretizează în câteva linii de crochiu, Radu Cernic, Ioana cea rezonabilă și Năzrăvanul Șerban, care are mari porniri, dar priviri și cuvinte foarte drăgălașe.

Finalul cărții, un cuvânt de încheiere al strănepotului Șerban Sturdza, o aducere aminte duioasă a măicuței și, în semn de reverență, trei povestioare din copilăria sa, sub imperiul fascinației exercitate de Ana asupra sufletului de copil, care păstrează și astăzi, drept talisman, o mărgică turcoaz, șterpelită pe furiș dintr-un mărțișor, puntea de legătură dintre ei.

Aș vrea să mai spun că mă simt atât de norocos și onorat de a fi pătruns în această atmosferă nobilă aristocrată, nu doar prin paginile cărții, ci și cu ocazia oferită de fundația Pro Patrimonio, al cărei președinte este domnul arhitect Șerban Sturdza și de pianista la Raluca Știrbăț, prin participarea mea la masterclass-urile organizate anual la conacul din Călinești, în cadrul concertelor pe Siret. Este, de fapt, o promisiune că am primit darul de sus, că-l conștientizez și că mă voi strădui să-l înmulțesc.

De ce trebuie să citim? Cu ce ne ajută pe noi lectura în viața de zi cu zi?

Cititul este un exercițiu al minții, te înnobilează, te păstrează viu și conectat la trăirile și experiențele altora. Totodată este o sursă inepuizabilă de cunoaștere și de șlefuire a eului.