Interviuri
Înapoi
AUDIO. Interviu cu pianistul Cadmiel Boțac
98 de ani de Radio România vor fi aniversați vinerea aceasta, 30 octombrie 2026, printr-un concert susținut de Orchestra Națională Radio la Sala Radio, sub bagheta dirijorului Radu Paponiu. În ipostază solistică va evolua tânărul pianist Cadmiel Boțac. Despre partitura pe care a ales să o interpreteze cu acest prilej, dar și despre și despre legătura sa cu Radio România și speranțele sale pentru viitor, Cadmiel Boțac ne povestește în următorul interviu:
Sunteți solistul concertului de la Sala Radio din data de 30 octombrie, când vor fi aniversați 98 de ani de Radio România. Veți interpreta Concertul nr. 2 în re minor pentru pian și orchestră de Felix Mendelssohn, o lucrare mai rar prezentată pe scenele de concert. Ce v-a determinat să o alegeți?
Am ales acest concert tocmai pentru că este atât de rar cântat în România, din păcate spun lucrul acesta, pentru că este o lucrare cu totul deosebită, plină de frumusețe, de elan romantic. Mendelssohn a compus primul concert pentru pian în sol minor când era mai tânăr, iar al doilea l-a compus în anul 1837 când, deși încă putem considera că era tânăr, se vede faptul că limbajul lui era mult mai matur, mult mai profund.
Al doilea motiv este pentru că eu cântasem destul de mult Concertul nr. 1 în sol minor încă din perioada liceului și, observând această analogie între primul și al doilea concert care este mai matur, mai profund, am considerat că este o idee bună să îl abordez și să am ambele concerte de Felix Mendelssohn în repertoriu. Dar mă bucur că săptămâna aceasta, vineri, în 30 octombrie, voi avea ocazia la Sala Radio să cânt Concertul nr. 2 în re minor.
Legătura dumneavoastră cu Radio România este mai veche. Lansarea albumului dumneavoastră de debut la Editura Casa Radio a coincis cu o altă aniversare a Radioului, în 2021. Totodată, ați fost printre primii câștigători ai Bursei Moștenitorii României Muzicale, un proiect inițiat de Radio România Muzical și Rotary Club Pipera...
Relația mea cu Radio România Muzical merge puțin înainte de Bursa Moștenitorii României Muzicale și de lansarea discului, despre care ați menționat și dumneavoastră.
Aș dori însă să mă întorc la finalul anului 2010, când am avut bucuria și ocazia să particip la Concursul Dinu Lipatti, organizat de Radio România Muzical. Atunci, chiar dacă eram la categoria mai mică, am reușit să obțin premiul întâi, și acel premiu a început o colaborare atât de frumoasă, care s-a întins pe parcursul acestor ani cu Radio România Muzical. Iată, din 2010 până anul acesta sunt peste 15 ani de colaborare.
Și vreau în primul rând să am un cuvânt de mulțumire și de recunoștință față de întreaga echipă Radio România Muzical, care crede și investește în tinerii artiști români, le oferă șansa de a fi pe scenă, șansa de a se dezvolta, șansa de a se maturiza. Oricât de mult studiem fiecare dintre noi la școală sau în sala de studiu sau acasă, scena este cea care ne maturizează, cea care ne pune în contact cu publicul și cea care are un rol atât de important în viețile fiecăruia dintre noi. Așa că nu pot decât să fiu foarte mulțumitor pentru toate proiectele pe care, începând cu anul 2010, le-am avut în colaborare cu Radio România Muzical. Fie că au fost sesiuni de înregistrări, fie că au fost recitaluri sau concerte, într-un context sau altul, fiecare experiență a contribuit la maturizarea mea ca artist, ca pianist.
Într-adevăr, în anul 2021 a avut loc lansarea discului cu înregistrări speciale făcute în studioul Radio România Muzical încă din anul 2018. Pe urmă, câțiva ani mai târziu, a avut loc discul al doilea, împreună cu violoncelistul Cornelius Zirbo, tot ca parte a premiului Bursei Moștenitorii României Muzicale. Așa că nu pot decât să fiu mulțumitor pentru această relație de colaborare și pentru faptul că Radio România Muzical oferă încredere tinerilor artiști români.
Să călătorim și mai înainte, în timp. Când ați știut că vreți să urmați o carieră de pianist?
Probabil în clasa a 5-a, în anul 2007, când așa au fost împrejurările, că am participat la mai multe concursuri în acel an, am obținut premii foarte frumoase. În mod special mă gândesc la un concurs la care am participat în Croația, Zagreb. Eu aveam atunci doar 10 ani, însă concursul era destinat tinerilor pianiști până la vârsta de 20 de ani. Eu, fiind un copil, un preadolescent la acea vreme, am mers la acel concurs din curiozitate, fără să am nicio așteptare, nicio pretenție la un premiu, fiind conștient că voi concura alături de tineri pianiști din mai multe țări. Însă, spre surprinderea plăcută a mea, a profesoarei mele și a celor care ne însoțeau, am obținut marele premiu la acel concurs. Pentru început, nici nu am conștientizat ceea ce se întâmplă. Noi credeam că am obținut un premiu special, ne-am bucurat, desigur, însă organizatorii au încercat să ne explice de mai multe ori că nu este un premiu special, ci era chiar marele premiu al concursului. Când am conștientizat lucrul acesta, îmi aduc aminte că profesoara mea, doamna Chifor Monica, din Sighetul Marmației, s-a uitat la noi și ne-a spus, nu știu dacă să plâng de bucurie sau să zâmbesc de bucurie. Atât de puternice au fost emoțiile acelui moment.
Și cred că anul acela, și în mod special acea experiență pe care am avut-o în Zagreb, la concursul din Croația, a fost momentul care m-a motivat foarte mult și momentul care m-a conștientizat că îmi doresc să continui pe drumul acesta.
Ce lecții v-au rămas de la mentorii pe care i-ați avut?
În primul rând, faptul că viața de muzician, viața de pianist este mult mai mult decât studiul intens la un instrument. Muzicianul trebuie să aibă un stil de viață în care muzica face parte din fiecare aspect. Muzicianul, pe lângă studiu, trebuie să citească, trebuie să participe la concerte. În perioada de studii, trebuie să participe la concursuri pentru a se obișnui cu scena. Trebuie să citească foarte mult, nu doar literatură de specialitate, ci, în general, literatura te îmbogățește, îți deschide perspectivele, îți lărgește orizonturile.
Cred că asta este cea mai mare lecție pe care am învățat-o și, desigur, lecția aceasta a răbdării, a faptului că studiul la un instrument este un proces care se întinde pe o viață întreagă. Învățăm cu siguranță și la 70-80 de ani. Eu cred că nu se încheie niciodată acest proces de învățare, de asimilare, de șlefuire, de perfecționare.
Aceasta este o lecție foarte importantă pe care am învățat-o de la mentorii mei, care chiar și în perioada în care erau la pensie sau se apropiau de perioada pensionării, când toată lumea ar spune că nu mai ai nimic de învățat, îi vedeam pe mentorii mei tot mai preocupați să aprofundeze, să studieze, ceea ce este, desigur, un lucru admirabil.
Mentorii mei se suprapun cu profesorii mei de pian, care au fost mult mai mult decât doar dascăli pentru mine. Au fost un exemplu, atât prin modul în care m-au învățat să cânt la pian, cât și prin modul în care și-au trăit viața și au fost un exemplu pentru mine. În primul rând, doamna profesoară Chifor Monica din Sighetul Marmației. Dânsa aș putea să spun că m-a învățat abecedarul pianului. Pe urmă, începând cu perioada liceului, m-am mutat la Cluj și am avut ocazia să învăț de la domnul profesor și pianist Daniel Goiți, care de asemenea a fost mult mai mult decât un profesor pentru mine. De la dânsul am învățat ce înseamnă să fii pianist, care sunt provocările acestei vocații.
Însă, începând cu anul 2019, m-am mutat la Viena, unde am continuat studiile masterale și postgraduale, la clasa profesorului Ștefan Arnold, care din nou a luat tot acest bagaj de informații și de experiență pe care îl aveam până în acel moment și l-a dus la un stadiu și mai înalt de maturitate și de șlefuire.
Nu pot decât să le mulțumesc celor trei.
Din păcate, doamna profesoară Chifor Monica nu mai este printre noi. Însă, cu ceilalți doi profesori, cu domnul Daniel Goiți și cu domnul Ștefan Arnold, sunt într-o relație foarte bună de prietenie. Cu domnul Daniel Goiți am chiar și onoarea să fiu coleg, pentru că de anul trecut sunt și profesor-asistent la Academia de Muzică din Cluj, așa că relația noastră a început să fie ca o relație între profesor, dascăl și elev, este acum și o relație între profesor și profesor.
Încă de foarte tânăr, ați fost considerat una dintre marile speranțe ale pianisticii românești. Care ar fi însă speranța dumneavoastră ca artist?
Cred că foarte mulți muzicieni își doresc să ajungă să cânte pe cele mai mari scene ale lumii și cu siguranță este un lucru foarte bun. Este un lucru de dorit care îți aduce împlinire, satisfacție, bucurie. Însă am ajuns la concluzia că indiferent pe ce scenă te afli, indiferent dacă sunt zece oameni lângă tine care te ascultă sau o mie de oameni într-o sală de concert, menirea noastră ca artiști este să aducem bucurie oamenilor care ne ascultă, indiferent unde suntem.
Așa că ăsta este lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult. Nu neapărat să ajung într-un loc sau altul, ci indiferent unde am ocazia să cânt, să fiu pe scenă, să reușesc să le aduc oamenilor bucurie, speranță, într-o lume în care sunt atât de multe conflicte, atât de multă incertitudine, nesiguranță…
Dacă ne uităm în jurul nostru pe toate planurile, vedem multe semne de întrebare. Nu știm ce va fi anul acesta, anul viitor, nu știm ce ne așteaptă peste 10 ani. Însă, indiferent încotro duce viața noastră, menirea noastră ca artiști este să aducem bucurie oamenilor, indiferent de contextul în care ne aflăm.