Pianistul Andrei Gologan este protagonistul concertului de mâine de la Filarmonica din Timișoara, dar și al unui recital intitulat "O antologie a iubirii", ce va avea loc la Iași în data de 19 ianuarie 2026. Despre aceste două evenimente, dar și despre parcursul său, despre ce își dorește să transmită mai departe studenților si despre regăsirea identității de artist, între altele, Andrei Gologan ne-a povestit într-un interviu:

În cadrul concertului ce va avea loc mâine la Timișoara, intitulat Portrete românești, veți interpreta Moment muzical pentru pian și orchestră de Nicolae Kirculescu și Concertul pentru pian și orchestră de Carmen Petra Basacopol. Ce caracterizează cele două lucrări, din perspectiva dumneavoastră?

Ambele opusuri sunt în felul lor foarte interesante. Lucrarea de Nicolae Kirculescu practic face parte din istoria modernă a tuturor românilor, pentru că reprezintă genericul faimoasei emisiuni Teleenciclopedia. Recunosc că până de curând nici nu știam că acel faimos generic este de fapt o lucrare pentru pian și orchestră. Iată am aflat și acum am marea plăcere să o interpretez! Îmi aduc aminte cu drag acele sâmbete când se auzea genericul și se știa că începe Teleenciclopedia. Este într-adevăr poate una dintre cele mai cunoscute lucrări scrise de către un compozitor român și, într-un fel aparte, o lucrare relativ necunoscută ca titlu, pot spune. Melodia este foarte cunoscută, dar nu se știe cine a scris-o, de către publicul larg. Mă bucur mult să interpretez această lucrare. Iar a doua, Concertul pentru pian și orchestră, semnat de Carmen Petra Basacopol, are bineînțeles un nucleu românesc - foarte pregnant este caracterul tradițional al muzicii românești, încadrat în acest concert. E o lucrare interesantă pentru că, deși este scrisă pentru o orchestră foarte mare, largă, cu multe instrumente, într-un final este de poporții camerale. Des am momente în care colaborez doar cu anumite instrumente. Descopăr momente de intimitate combinate cu un anumit specific românesc, o mică nostalgie românească. Probabil asta este ceea ce face concertul acesta atât de interesant. Deci, per total, e o experiență frumoasă. Sunt pentru prima dată la Timișoara și mă bucur să facem muzică împreună!

Față de creația căror compozitori români ați simțit o afinitate, până acum?

Bineînțeles, George Enescu face parte din viața fiecărui român sau muzician român. Mi-am dedicat o mare parte din timpul meu, de-a lungul anilor, compoziției lui - lucrări pentru pian solo, dar și lucrări camerale, bineînțeles de excepție. Dar, în ultima perioadă, am descoperit și alte lucrări interesante, compozitori extrem de interesanți. Am avut plăcerea și onoarea de a interpreta în cadrul Festivalului Enescu de anul trecut, împreună cu Orchesta Filarmonicii de Stat din Sibiu, Concertul pentru pian și orchestră semnat de Valentin Gheorghiu, iar aici am descoperit, într-adevăr, o lucrare excepțională. România are compozitori cu care se poate mândri.

La Iași, pe data de 19 ianuarie 2026, sunteți protagonistul evenimentului care deschide stagiunea Fundației Culturale Gaudium Animae. De unde a pornit ideea recitalului și cum reflectă programul ales tema, "O antologie a iubirii"?

Des, când programez astfel de recitaluri, mă gândesc să existe un soi de poveste sau un soi de mesaj general al muzicii pe care o transmit în seara respectivă. Și, conceptualizând tocmai aceste gânduri și punând, practic, pe hârtie anumite lucrări pe care aș fi vrut să le interpretez, am descoperit un fir narativ al iubirii între aceste câteva lucrări, iar apoi dezvoltând acest program, am reușit să fac, după cum titlul bine spune, o antologie a iubirii. Este vorba despre un recital care cuprinde mai multe lucrări din diverse stiluri - pornind de la Bach până la Debussy, trecem prin muzica lui Brahms, Beethoven și mulți alți compozitori, iar fiecare piesă explică diversele tipuri de iubire. Explorăm diversele fațete și diversele identități ale iubirii pe care noi cu toții, bineînțeles, o cunoaștem și o trăim zi de zi.

Recitalul începe cu o piesă de Ceaikovski, Ianuarie. Aici mi-am imaginat acea iubire maternă. Căldura acestei lucrări, expresia lui Ceaikovski față de acel sentiment unic de început de an, de liniște, de optimism, de gingășie, mi-aduce aminte de acea iubire în familie, între părinți și copii, acea iubire maternă, de o puritate ieșită din comun. Este o iubire foarte specială. Un alt exemplu ar fi muzica lui Bach. Aici este vorba de o iubire sacră, iubirea față de Dumnezeu, față de religie, față de o putere supraomenească. Există alte tipuri de iubiri pe care le explorăm împreună de-a lungul acestui recital. De exemplu, se încheie recitalul cu o lucrare de Debussy, L'isle Joyeuse, (Insula Fericirii). Aici este vorba de extaz, de iubirea carnală, de iubirea fără granițe, iubirea nebunească. Avem multe alte lucrări care tocmai exemplifică, prin muzică, diversele stări omenești asociate cu diversele tipuri de iubire.

Cum s-a simțit pentru dumneavoastră trecerea de la ipostaza de discipol la cea de mentor?

A fost o trecere foarte naturală, de la studenție la viața reală, putem spune. Cu mult drag am învățat de la mari maeștri, András Schiff, Pavel Gililov la Universitatea din Salzburg, sau Claudio Martínez Mehner la cea din Koln. Spre final, am avut un impuls interior, o dorință de a vrea să fiu independent, de a gândi muzical independent. Cu mare bucurie am continuat să-mi găsesc propriile răspunsuri. Începând din anul 2024, predau la Universitatea de Muzică din Freiburg. Rolul de profesor este încă un rol nou, încă mă acomodez, însă o fac cu deosebită plăcere. Studenții își doresc să învețe, vorbim de la egal la egal. Îmi provoacă multă plăcere să lucrez cu studenții.

Ce v-ați dori să transmiteți mai departe studenților?

În primul rând, o anumită onestitate. Cred că într-o perioadă ca aceasta în care ne aflăm acum, unde poate dirijați, influențați într-un anumit fel de viteza timpului, de viteza rețelelor de socializare, o anumită onestitate poate că e ceva ce ne-ar ajuta pe noi oamenii - să dorim să găsim răspunsuri în tihnă, să fim onești față de noi și față de muzică. Șii cred că atunci când un public își deschide inima și urechile și încearcă să recunoască mesajul pe care un artist dorește cu onestitate și răbdare să-l transmită, atunci acel moment ar putea fi unul cu adevărat foarte sensibil și foarte important.

Este vorba de onestitate față de noi înșine, ce dorim să arătăm, cine suntem noi ca artiști și ce mesaj cu adevărat dorim să transmitem, fără să fie transfigurat într-un fel de către forțe, precum rețele de socializare sau viteza timpului; dar și de o onestitate, bineînțeles, față de muzică, doar de acolo pornește. Avem de a face cu lucrări extraordinare atât de des. Pot enumăra Schubert, Mozart, Beethoven, Bach, oameni care au avut ceva de zis și de la care putem învăța cu fiecare notă și fiecare semn din partitură și deci, da, această onestitate față de muzică și partitură e poate cheia către onestitatea față de sine.

În cazul dumneavoastră, regăsirea identității a fost o urmare firească a procesului de maturizare artistică?

Sigur, există două fațete ale medaliei. Pe de o parte, dorim să ieșim din cochilia de student. Deci, există o anumită forță interioară care dorește să pătrundă în alt tărâm, un tărâm al independenței, dar se și întâmplă doar când vine cu o naturalețe. Nu putem forța astfel de lucruri, nu devenim stăpânii noștri forțând lucrurile, ci acceptând cu onestitate și căldură ceea ce suntem și ceea ce dorim să facem pe viitor.

Am văzut că îi menționați în biografia dumneavoastră, ca surse de inspirație, pe pianistul și compozitorul Ignaz Friedman, pe pianistul de jazz Bill Evans și pe dirijorul Sergiu Celibidache. Cum ați ajuns la cele trei nume?

Chiar ascultam recent un interviu cu regizorul Béla Tarr, care de curând a murit. El zicea într-un mod extraordinar că noi artiștii, cu toții, fie că suntem regizori, artiști plastici sau muziceni, căutăm libertatea, pentru că dacă nu căutăm libertatea, atunci nu avem motiv să facem artă, iar, deși e poate o formă abstractă de a explica fenomenul artistic, această libertate o regăsesc printre alții la acești trei muzicieni, Ignaz Friedman, Bill Evans și Sergiu Celibidache - libertate pe care o înțeleg ca o formă de exprimare fără granițe, aproape fără dorință. Nu există mulți artiști care să își exprime un gând muzical fără să dorească să îl exprime, ci efectiv, fiind ei înșiși un izvor al artei, practic un instrument al muzicii și al formei artistice. Explorând tocmai acești trei mari muzicieni, poate că mă apropii în fiecare zi, pas cu pas, de acea formă supremă de exprimare - o formă liberă, o formă fără constrângeri.