Pianista franceză Lise de la Salle este solista concertelor susținute pe 19 și 20 februarie 2026 de către Orchestra Filarmonicii bucureștene, conduse de Gábor Káli. Muziciana a vorbit în interviul acordat Anei Sireteanu despre aminitirile sale de la Festivalul Enescu și primele impresii de la repetiția cu ansamblul bucureștean.

Reveniți în România după patru ani, ultima dumneavoastră apariție pe o scenă bucureșteană fiind în contextul Festivalului Internațional George Enescu. Cum vă amintiți acea experiență?

Am multe concerte așa că nu mi le amintesc foarte clar pe toate, însă acel recital din cadrul Festivalului Enescu mi-a rămas întipărit în memorie, a fost special din mai multe motive. În primul rând am cântat muzică de cameră, ceea ce nu fac adesea; apoi, am cântat alături de Cvartetul Danel, ai cărui membri îmi sunt prieteni. Am interpretat atunci o sonată pentru pian din creația enesciană, un repertoriu pe care nu îl abordez în general; iar un alt lucru pe care mi-l amintesc este că eram însărcinată în acea vreme. A fost un moment foarte special, puteai vedea că publicul din sală iubește foarte mult muzica și cunoaște repertoriul pe care îl interpretezi, că apreciază și își doresc să fie în sala de concert pentru a trăi și simți muzica. Cred că aceasta este magia festivalurilor internaționale de talia Festivalului Enescu, iar entuziasmul pur și simplu plutea în aer! Nu am fost și în alte orașe din România, dar cred că o caracteristă a publicului român este relația specială pe care o are cu muzica. Aș zice că există un sentiment profund de iubire pentru arta sunetelor, pe care atunci am putut să îl simt! 

Pe 19 și 20 februarie evoluați în compania Orchestrei Filarmonicii George Enescu. Cum a decurs prima repetiție alături de ansamblu și dirijorul Gábor Káli?

Mă aflu la prima colaborare cu ansamblul Filarmonicii bucureștene și dirijorul Gábor Káli și sunt foarte entuziasmată deoarece cunosc, bineînțeles, reputația acestei orchestre. Am un sentiment foarte frumos de fiecare dată când încep o nouă colaborare și chiar cred că totul a mers foarte bine la repetiție. Pentru mine este o plăcere să am ocazia să interacționez cu ansambluri ai căror muzicieni simt că sunt implicați în ceea ce fac, care doresc să creeze ceva împreună și cred că aceasta este o descriere care se potrivește foarte bine cu momentele alături de ansamblul Filarmonicii. De asemenea, de obicei repetiția cu solistul este destul de scurtă și nu este tratată cu aceeași seriozitate ca cea pentru alte lucrări din program, însă astăzi am simțit că toți muzicienii de pe scenă, atât orchestra, cât și Gábor Káli și cu mine, ne doream să creăm ceva frumos și să lucrăm cu cât mai multă precizie, iar acesta este un sentiment minunat!

Aveți o discografie impresionantă și o experiență de lungă durată cu înregistrările de studio. Ce este cel mai important pentru dumneavoastră în acest proces?

Am realizat prima mea înregistrare la vârsta de 14 ani deci am acum multă experiență în acest domeniu și multe povești. Dar ce aș dori să spun în legătură cu acest subiect este că nu îmi place absolut deloc atunci când se întâmplă să ascult o înregistrare a unei lucrări, iar când merg la concert, piesa să nu mai semene cu ceea ce am auzit. Din păcate acest lucru se întâmplă destul de des deoarece înregistrările sunt editate și „cosmetizate" atât de mult încât pierzi aproape complet acel flux al muzicii, emoțiile pe care ar trebui să ni le stârnească în mod natural o interpretare. Astfel, devine o perpetuă căutare a perfecțiunii din punct de vedere tehnic și expresiv, care nu poate exista, de fapt. Și se pierde astfel principalul scop al muzicii, care este pentru mine să creez emoție și să ajung la suflet, la partea umană a celui care mă ascultă.

Desigur, când petrec câteva zile într-un studio de înregistrări pentru un disc cu o oră de muzică mă simt și eu uneori tentată să creez ceva absolut perfect, dar în aceste momente încerc să îmi amintesc de setul de reguli pe care mi l-am impus. Acestea sunt foarte simple: niciodată nu înregistrez sau reînregistrez câte o măsură, întotdeauna încerc să păstrez caracterul și să includ în context fragmentul pe care doresc să îl îmbunătățesc.

De asemenea, o altă regulă personală este că atunci când mi-am dat aprobarea pentru o anumită calitate a sunetului, nu mai revin niciodată asupra acelei decizii deoarece bineînțeles că urechea mea critică va dori să o îmbunătățească și este absolut normal ca ceea ce aud când cânt să fie diferit față de sunetul pe care îl aud atunci când ascult acel fragment abia înregistrat. Iar când știu că o dublă este foarte bună din punctul meu de vedere, îi spun inginerului de sunet, iar el își notează ce și cum să editeze pentru mai târziu. Dar dacă voi dori să ascult acel fragment imediat știu că voi spune că nu este suficient de bun, trebuie să încercăm din nou, iar această abordare nu este benefică. Este ca un bulgăre de zăpadă pe care îl tot rostogolești, însă acesta nu se mai apropie de uniformizare. Cred că astfel se pierde din vedere scopul muzicii. Aceasta este viziunea mea asupra înregistrărilor.