Apreciata pianistă Daria Tudor va fi partenera de scenă a violoncelistului Jan Sekaci în cadrul unui nou recital marca „Moștenitorii României muzicale”. Evenimentul va avea loc marți, 10 iunie 2025, începând cu ora 19.00, la Sala Radio. Tânăra pianistă ne prezintă programul recitalului și ne povestește despre colaborarea cu Jan Sekaci, dar și despre alte puncte cheie ale parcursului său muzical de până acum, într-o primă parte a unui interviu mai amplu:

Jan Sekaci a povestit în cadrul unui interviu acordat colegei noastre, Ioana Țintea, despre programul pe care îl pregătiți pentru recitalul din data de 10 iunie. Ne-ar face mare plăcere să cunoaștem și perspectiva dumneavoastră.

Este un program foarte apropiat de sufletul meu, sunt lucrări pe care le-am acumulat în repertoriu în faze foarte diferite ale pregătirii mele în studenție și după - care au construit cumva un arc de la începutul până la finalul studenției mele. Sonata în Fa major de Johannes Brahms este o piatră de încercare pentru fiecare pianist care se apropie de repertoriul cameral al lui Brahms, sigur împreună cu alte lucrări, dar este o lucrare extraordinar de solicitantă tehnic pentru pianist, pentru violoncelist, și o lucrare extrem de greu de dus ca ansamblu. Mă bucur să o pot aduce în România alături de Jan, alături de o sonată care este o bijuterie muzicală, i-aș spune, sonata lui Debussy. Este o muzică de care m-am apropiat foarte greu și pe care am ajuns să o iubesc enorm și sper că acest univers sonor să-i captiveze pe spectatori, să-i aducă în sala de concert. Este un program extraordinar de divers pe care amândoi îl iubim din foarte multe puncte de vedere.

Povestiți-ne, vă rog, despre colaborarea muzicală cu Jan Sekaci.

Colaborarea cu Jan a început de prin 2020, sper să nu mă înșel, în cadrul Festivalului „Eufonia” de la Timișoara, noi însă am terminat același liceu. Eu am plecat, am terminat Colegiul Național de Arte din "Dinu Lipatti" în anul în care Jan a venit. Știam unul despre celălalt, dar nu ne-am întâlnit în acea perioadă. Ulterior ne-am văzut la Timișoara și am aflat că suntem amândoi la Berlin și de atunci s-au înfiripat treptat, dar din ce în ce mai des, colaborări între noi; iar acum Jan este student la master al Academiei Barenboim-Said, unde eu sunt pianista claselor de violoncel. Așa că, de un pic mai bine de un an ne vedem săptămânal și am creat foarte multe amintiri împreună - de la Concursul Enescu până la zeci de înregistrări, pregătiri, de emoții, de viață de culise. În ultimul an s-au acumulat foarte multe amintiri.

Care au fost mentorii care și-au pus amprenta asupra parcursului dumneavoastră muzical de până acum?

Este prima dată când primesc această întrebare. Câțiva, atât în România cât și la Berlin, pe care îmi doresc să-i menționez sunt: profesorii mei, Adriana Bocăneanu și Șerban-Dimitrie Soreanu din perioada în care am fost în București, urmând ca atunci când am venit la Berlin - Pascal Devoyon, profesorul meu de pian și acești oameni despre care vorbesc cu foarte mare drag, Artemis Quartet, în variantă Natalia Prischepenko, Gregor Sigl, Eckart Runge, Frank-Immo Zichner, Konstantin Heidrich și profesorii mei de lied - Eric Schneider și Axel Bauni.

Explorați, de asemenea, și alte medii artistice în conexiune cu muzica - de exemplu în cadrul proiectului „Songs of the Clown” sau în spectacolul mai recent „Rămășițele unei idei”. Ați putea să ne povestiți despre aceste demersuri și despre cum vă influențează perspectiva artistică?

Aceste demersuri au venit într-un mod foarte natural, pentru că cred în faptul că menirea noastră ca artiști este să transmitem mesajul muzicii. Și, dintr-un sentiment că poate publicul s-a schimbat, că poate interesul a scăzut un pic în direcția în care noi transmitem în mod tradițional mesajele, am dorit și îmi doresc în continuare, fără ca muzica clasică să fie alterată într-un fel, ci să fie prezentată așa cum ea a fost compusă, să fie întotdeauna susținută de altceva. Pentru că cred eu - aceasta este teoria mea - nu mai putem ajunge la publicul tânăr numai pe un singur canal senzorial. Nu știu dacă mai au exercițiul răbdării de a decodifica un mesaj care vine numai pe cale auditivă. Și atunci ne-am dorit, atât în „Songs of the Clown”, cât și în „Rămășitele unei idei”, să mai ajungem la ei și cu un alt canal senzorial - fie cu o poveste, fie cu un costum, fie cu ambele... Cu un program care n-ar fi trebuit să fie programatic - pentru că acele lied-uri au avut un titlu, dar n-au fost niciodată scrise sub forma unui spectacol - spectacolul este creația noastră, așa a ieșit „Songs of the Clown”. Și cred că acest demers este unul cu succes. În urma feedback-ului pe care l-am primit, cred că există potențial; de fapt, există dorința oamenilor - tinerilor - de a asculta muzică clasică. Dar au pierdut mânerul de care să apuce și care să le deschidă ușa către această lume. Și sunt ferm convinsă că nu este asta singura variantă... dar cred că și spectacole precum „Rămășițele unei idei” sau „Songs of the Clown” sunt o cale de a deschide ușa tinerilor către universul muzicii clasice în forma pe care noi o cunoaștem - forma neatinsă, pură, a căii auditive.