La invitația Radio România Muzical, în perioada 20-24 iulie 2026, pianista Alina Bercu a efectuat o amplă sesiune de înregistrări speciale în studiourile Radio România.

Sunteți în mijlocul unei săptămâni în care realizați la invitația Radio România Muzical o amplă sesiune de înregistrări speciale în studiourile Radio România. Cum descrieți această experiență?

Este o experiență foarte complexă și solicitantă, dar și foarte frumoasă, pentru că aici avem șansa într-o înregistrare de așa anvergură să repetăm atât de mult și să experimentăm cu sunetul și cu ideile muzicale până când ajungem la un rezultat dorit. Uneori chiar improvizăm puțin, pentru că de multe ori când cânt eu aud un rezultat, iar pe urmă când intru în studio și ascult ceea ce s-a înregistrat, sunt anumite diferențe. Și atunci, este contextul ideal de a experimenta, de a încerca poate lucruri noi și de multe ori chiar s-a întâmplat să trebuiască să schimb destul de multe lucruri și să ajungem la un alt ideal sonor.

Cât de mult vă bazați pe feedback-ul regizorului muzical în acest context?

Destul de mult, pentru că, după cum am spus, de multe ori eu aud ceva aici în studio, dar sus în cabină se aude altfel, mai ales în ceea ce privește dinamica sau tot felul de situații de balanță sonoră.

Aici mă bazez foarte mult pe feedback, pentru că este o diferență în ceea ce prinde un microfon și ceea ce doresc eu să exprim, așa că, sigur, regizorul muzical trebuie să înțeleagă și ideea mea și caracteristica microfonului și atunci este de mare ajutor.

Plus că e o echipă extraordinară cu care lucrez și mă bucur tare mult.

În luna februarie ați prezentat acest program la Ateneul Român în cadrul seriei Moștenitorii României muzicale, iar acum îl înregistrați în studioul Radio România, unde fiecare detaliu este surprins de microfon. Se schimbă perspectiva asupra muzicii în acest context, în lipsa energiei publicului din sală?

Nu aș merge atât de departe să spun asta, nu. Cred că, în esență, sunt exact aceleași idealuri sonore pe care vrem să le prindem, dar aici intervine, după cum am spus, exactitatea aceasta a studioului. Dar, în esență, este aceeași lucrare și tocmai aici se amplifică și trebuie lucrat mult mai în detaliu.

Ideea acestui program este aceea de a surprinde cât mai multe ipostaze ale pianului pe parcursul secolului XX și chiar și acum, în zilele noastre. Fazil Say este un compozitor contemporan.

Dacă vă aduceți aminte, în februarie, recitalul s-a numit Tablouri în lumini și umbre și această idee a pornit de la faptul că în artele plastice ne bazăm pe lumini, pe umbre, pe culoare, dar ideea din spatele acestui titlu are de-a face și cu puterea de expresie a pianului, pentru că eu sunt convinsă că pianul are cel puțin aceeași forță de transmitere sau poate chiar mai expresiv ca alte arte, așa că acest program se bazează pe aceste idei. În fiecare piesă surprindem o altă atmosferă, un alt timbru, un alt tușeu, un alt context sonor, o altă lume.

Și începem cu Enescu, unde nu e nevoie de prea multe cuvinte. Este o piesă scurtă, dar foarte frumoasă. E o atmosferă așa mai ireală, de visare, foarte delicată.

Iar pe urmă, Albeniz, cu totul alt peisaj muzical, în Spania. Imaginați-vă o zi toridă, de vară, cu 40 de grade, 45 de grade, cât sunt acum mai nou, în care te plimbi prin acest cartier, El Albaicin, și auzi din diverse părți tot felul de sunete; ba un cânt tradițional sau sunetul tipic pantofilor de flamenco sau sunete de chitară flamenco.

Pe urmă, Rahmaninov /Kreisler este, din nou, un alt univers sonor. Originalele sunt niște valsuri foarte frumoase, simple și elegante ale lui Kreisler, pentru pian și vioară. Iar aici, Rahmaninov le-a transformat în niște bestii, să spun așa, pentru că sunt extrem de solicitante. Și, totuși, provocarea este de a păstra simplitatea și eleganța printre milioanele de note și armonii foarte complexe care sunt aici introduse de Rahmaninov.

Fazil Say este o piesă modernă, pentru pian preparat, să spunem, dar foarte simplu, fără cine știe ce efecte speciale, doar pun mâna pe corzi în pian și atunci sunetul care iese este o imitație a unui instrument tradițional turcesc. Iar în spatele acestei piese se află dorința compozitorului de a transmite relația omului cu locul natal și melancolia pe care o poartă în suflet pe parcursul vieții, deci are acest dor balcanic, să spunem, și niște influențe jazz. Deși e o piesă foarte scurtă, surprinde tot acest mix de nuanțe.

Iar la final, o piesă colosală, Tablouri dintr-o expoziție de Musorgski, în varianta lui Horowitz. Horowitz a luat originalul, dar l-a considerat cumva incomplet, pentru că ideile sunt într-adevăr geniale, ale compozitorului, dar în opinia lui nu atât de bine explorate sau atât de bine puse în valoare. Și-atunci, Horowitz a adăugat foarte multe efecte sonore, octave în plus, efecte cu pedalele sau triluri și tot felul de alte artifici.

Această transcriere este mult mai complexă, evident, deci este un program foarte, foarte variat, foarte colorat și fiecare piesă, chiar dacă multe dintre ele sunt scurte, surprinde câte un univers complet diferit.

V-ați gândit până acum la un nume pentru acest proiect discografic?

Nu m-am gândit, dar dacă mă gândesc acum, sincer, Tablouri în lumini și umbre, mi se pare un titlu foarte elocvent. Surprinde exact esența acestor idei din spatele dorinței mele de a pune acest program împreună, dar și piesele în sine.

Dincolo de muzică, ce rămâne cu adevărat după o astfel de experiență în studio?

Fiecare experiență în studio… se și aseamănă între ele, dar sunt și unice. Chiar vorbeam ieri aici cu echipa, în fiecare zi microfoanele reacționează diferit la temperatură, la umiditate, chiar dacă este același studio, chiar dacă este același instrument, chiar dacă sunt eu în aceeași zi și totul este pus în același loc, pentru că avem marcat pe podea exact milimetric unde trebuie să stea fiecare microfon, reacționează diferit. Rezultatul sună totuși un pic altfel.

E o experiență extrem de vie, e ca un organism care trăiește și care respiră, nu e o experiență statică. În niciun caz o înregistrare nu înseamnă că ești închis într-un studio și repeți și repeți de 20-30 de ori același lucru. Nu, din contră, este o experiență extrem de vie, pentru că aici ai șansa de a experimenta, de a încerca lucruri noi, de a schimba atât de mult și cu așa o aparatură avansată, cu tehnologia pe care o avem astăzi la dispoziție.

Astfel de experiențe sau experimente nu ar fi fost posibile acum 100 de ani, în niciun caz, dacă ne gândim și la înregistrele lui Glenn Gould, cât de mult a avansat tehnologia. Și asta face o astfel de săptămână să fie extrem de intensă și de frumoasă în același timp. Înregistrăm câte 4 ore, 5 ore pe zi, dar după 5 ore avem mintea atât de plină și suntem cu creierul atât de bombardat, nu, de tot felul de informații, că pentru restul zilei avem nevoie de liniște, chiar de un power-off.

Credit foto: Anna Tena