Muzicologa Valentina Sandu-Dediu prezintă în acest interviu noua sa carte, "Muzici în tonuri naționaliste", apărută recent la editura Humanitas.

Doamnă Valentina Sandu-Dediu, noua dumneavoastră carte, intitulată "Muzici în tonuri naționaliste", disponibilă în librăriile Humanitas, reprezintă o viziune reînnoită asupra muzicii sub influența ideologiilor. De această dată, punând sub lupă fenomenul naționalismului la nivel european. Care sunt premisele demersului de cercetare pe care îl expuneți în volumul nou apărut?

Așa cum am scris și în introducerea volumului, este o preocupare veche. Se știe că o carte se scrie în ani buni și undeva se adună fragmentele, nu chiar ca într-un puzzle, dar probabil că e un mod similar de a aduna fragmente și a le lipi cu un sos narativ.

Deci, e o preocupare veche, într-adevăr, care a pornit cu muzica românească și vine din ceea ce am învățat și înainte de 1990, dar mai ales după, și anume, că o muzică poți să o analizezi, să o diseci profesionist în multe detalii, dar nu o poți extrage din contextul în care a fost scrisă - contextul vieții compozitorului, contextul social, politic… Toate acestea - nu voi spune nici din fericire, nici din nefericire - își pun inevitabil amprenta asupra tuturor muzicilor.

Într-adevăr, așa cum ați remarcat, îm-a preocupat cumva relația aceasta între muzică și ideologie, tocmai pentru că ideile sunt cele care îi mână și pe compozitori în a scrie muzică. Dar, de data asta, lupa a fost pusă pe naționalism.

Muzica românească postbelică s-a aflat în centrul preocupărilor dumneavoastră în ultimii ani, așa cum ați spus. Acest interes s-a materializat în importante apariții editoriale și simpozioane muzicologice care au avut ca scop conștientizarea efectului pe care l-a avut ideologia comunistă în viața muzicală românească. În ce mod se împletesc aceste preocupări anterioare și ce aduce nou acest volum?

Noutatea vine din perspectiva comparativă sau comparatistă pentru că m-am uitat la muzici în regimuri totalitare din Franța, din Germania, din Uniunea Sovietică și m-am uitat, de asemenea, la anumite teme din țările vecine cu România, pentru că mi s-a părut că doar așa poți să ai perspectiva largă și ceva mai corectă asupra istoriei muzicii din aceste zone.

Istoria în această carte pornește din perioada interbelică, deci de la regimul nazist, dar și de la naționalisme franceze, binecunoscute în jurul primului război mondial, înaintea lui și după. Merge inevitabil la URSS, pentru că acolo comunismul instaurat în primele decenii ale secolului XX a avut o influență decisivă asupra muzicilor scrise, ca să vedem cumva ideile care ne leagă și pe noi, muzicienii români, de aceste culturi.

În definitiv, Bucureștiului îi plăcea să se numească Micul Paris, în epoca interbelică. Mulți muzicieni au studiat la Paris, mulți muzicieni au studiat în Germania, iar influența sovietică după cel de-al Doilea Război Mondial a fost, de asemenea, esențială în parcursul muzicilor românești.

Deci, pentru a înțelege foarte multe fire care ne leagă de Europa până la urmă, mi s-au părut necesare aceste perspective asupra altor culturi din vestul și estul Europei. Cam acesta ar fi elementul de noutate.

În rest, am insistat în ceea ce privește muzica românească, și aici ne referim la cea academică sau cultă românească, la toate scrierile din vremea comunismului postbelic și mai ales după anii '60, la așa anumita tensiune între național și universal și cum se definea muzica românească de către ideologi și de către compozitorii și interpreții, dar mai mult compozitorii înșiși.

În introducerea cărții ați punctat un aspect foarte important și anume receptarea unui volum care atinge subiecte conexe, precum ideologiile politice. Cum i-ați sfătui pe cititorii care nu cunosc în amănunt efectele comunismului asupra muzicii să abordeze această carte?

Eu mi-am dorit mai mult decât până acum să găsesc un fir narativ, sper eu, atrăgător, adică să-i facă plăcere unui cititor, fie el muzician, fie nu, să citească diverse lucruri.

Pe de altă parte, îmi dau seama că această carte este înțesată cu informații, deci poate să fie puțin prea densă. N-aș vrea ca asta să îndepărteze cititorul de ea, dar sigur este foarte complicat de a recomanda orice carte care se referă la trecutul recent unui tânăr din ziua de azi, care, sigur, a învățat despre regimul comunist la școală, dar nu l-a trăit cum l-am trăit și noi, fie doar parțial, și poate că nu-l interesează foarte mult să-l reviziteze. Cu toate astea, cred că ar trebui să ne mâne pe toți curiozitatea!

Și, încă o dată, sigur că nu știu cât mi-a ieșit și e foarte complicat reușești acest lucru în muzicologie, dar asta nu e o scuză, trebuie să ne adresăm prietenos unui cititor, să-l atragem cu poveștile pe care i le spunem, povești care, sigur, nu sunt ficțiuni în cazul nostru. Mi-ar plăcea să pot să fiu autoare de ficțiune, dar nu sunt. Dar totuși, trebuie să atragem cititotul cu acele povești ale oamenilor, personalităților, instituțiilor, vremurilor trecute care pentru noi au fost foarte importante și, că vrem să recunoaștem sau nu, ne modelează în continuare.