Anul trecut s-au împlinit 70 de ani de la moartea lui George Enescu, moment care a readus în atenție și problema drepturilor de autor asupra operei marelui compozitor român. Subiectul este abordat de Matei Bănică în volumul "Cazul Enescu. Moștenirea", apărut recent la Editura Grafoart. Aflăm mai multe detalii chiar de la autor, într-un interviu oferit colegei noastre, Ioana Țintea.

Domnule Matei Bănică, sunteți autorul volumului Cazul Enescu. Moștenirea. De ce a devenit moștenirea celui mai mare compozitor român un caz?

Cercetarea a pornit din punctul de vedere al unui editor de partituri muzicale care nu se putea opri la alți compozitori fără a acorda atenția cuvenită celui mai mare dintre compozitorii români, George Enescu.

Cartea a pornit ca un dosar, nu ca un eseu. O colaționare de documente pe care le-am și redat în carte astfel încât cititorul să nu fie nevoit să mă creadă pe cuvânt, ci să aibă acces la sursa primară și să poată să aibă o părere proprie cu privire la aspectele pe care eu le arăt în carte.

Problema s-a pus în decursul anilor cu privire la drepturile de autor ale lui George Enescu. Din punctul meu de vedere, Enescu moare în 1955 și o lasă moștenitoare pe soția lui, Maruca. Legea de atunci spunea limpede. Soțul care rămâne în viață păstrează drepturile patrimoniale pe durata vieții sale. Maruca moare în decembrie 1968, moment în care drepturile de autor patrimoniale se sting. Asta înseamnă că, din acea clipă, toate lucrările lui George Enescu pot fi editate de oricine, bineînțeles păstrând spiritul și drepturile morale.

Mulți au interpretat că legea din 1996 a reinstituit protecția din cauza unui nefericite redactări în care legiuitorul a omis în lege particula nu. Dar fiind principiul fundamental de drept care spune că legea nu dispune retroactiv și întrucât legea prin republicare a fost corectată și acea particulă a fost introdusă în lege, nu a mai existat un dubiu cu privire la interpretarea corectă a legii dreptului de autor.

Eu, crezând foarte puternic în această interpretare, am procedat la publicarea partiturilor lui Enescu, lucru care se poate vedea în catalogul editurii noastre.

Totuși, până la această carte, instituțiile care ne-ar fi putut ajuta să grăbim procesul de publicare, cum ar fi Ministerul Culturii sau diverse subsidiare ale acestuia, au pus tot timpul problema drepturilor de autor, ei vrând să evite orice fel de risc care ar putea apărea. De fiecare dată, a trebuit să vin în fața diverșilor miniștri și să argumentez că lucrările lui George Enescu pot fi publicate. Și am tot adunat documente și așa a apărut cartea, ca o interpretare a documentelor existente.

Bineînțeles că cercetarea pe parcurs a scos la iveală aspecte foarte interesante și întrebări pe care nu mi le-am pus mai înainte. De exemplu, problema cetățeniei lui George Enescu, care trebuia demonstrată legal. De-aia cartea se cheamă Cazul Enescu, pentru că funcționează pe principiile unui proces, pe principiul demonstrației fără echivoc. Și a trebuit să formulăm adrese către starea civilă din Franța, unde a murit George Enescu, din Paris, care ne-au trimis extras din certificatul de deces. Am făcut adrese către Pere-Lachaise, unde este mormântat George Enescu. Toată cercetarea a mers pe criteriile unei anchete de detectiv foarte aplicate, astfel încât răspunsul să rămână fără echivoc.

Cât timp a durat în cele din urmă să transformați toată această cercetare în volumul pe care îl avem astăzi?

Cercetarea are cel puțin 10 ani de când am început și am pus cărămidă cu cărămidă în continuu. Unele instituții au răspuns mai prompt, altele au răspuns mai greu. Au fost și cercetări de arhivă și am avut suportul ORDA, care prin forța instituțională pe care o au au cerut, de exemplu, de la direcția pașapoarte, de la evidența populației, de la mai multe instituții de forță ale statului român, pârghii pe care eu nu le-aș fi avut.

Ca director al Editurii Grafoart, cum resimțiți personal aceste neclarități juridice și în ce măsură afectează ele publicarea, interpretarea sau înregistrarea muzicii lui Enescu în prezent?

A fost o întârziere cauzată de aceste interpretări. Uneori, statul are tendința de a se feri de unele lucruri, dar are și interpretarea că e mai sigur să nu facem. Lucru cu care eu nu sunt de acord și am luptat continuu împotriva reticenței statului. Trebuie să avem curajul să facem, să avem întotdeauna gândul moral în fața noastră și intenția bună și să căutăm pârghii să le ducem la îndeplinire. Pentru că toată lumea poate spune cu siguranță că este bine să publicăm partiturile lui George Enescu, mai ales că vechile partituri, dacă există, că unele dintre lucrări sunt inedite, cum ar fi Suita la patru mâini pe care noi am publicat-o anul acesta, dar vechile partituri Salabert sunt, după cum știm și din corespondența lui Enescu, cu greșeli, pentru că erau raportate la tehnologia de atunci, unde era foarte scump să mai corectezi o notă, să mai muți un diez câțiva milimetri mai la stânga și editorul francez nu ar fi înțeles de ce e important ca inclusiv arhitectura verticală a unei partituri să fie foarte bine calibrată. Iar Enescu era deosebit de atent cu genul ăsta de aspecte. Și calculatorul din zilele noastre ne dă acest avantaj de a corecta și recorecta și a crea o ediție cât mai aproape de spiritul ediției lui Enescu și de manuscrisul lui Enescu și de intenția lui Enescu. Și pe chestia asta ar trebui toate partiturile lui Enescu republicate în condiții grafice actuale.

În concluzie, dacă un editor, un interpret sau o instituție dorește astăzi să publice sau să valorifice opera lui Enescu, ce ar trebui să știe înainte de toate?

Un editor are dreptul, bineînțeles, să editeze o partitură liber, fără nicio constrângere, atâta timp cât partitura respectivă corespunde principiilor morale. Deci nu este alterat numele lui Enescu, nu este adaptată muzica.

În momentul în care un interpret vrea să cânte o partitură, trebuie văzut ce partitură este. Pentru că, din punctul nostru de vedere, partiturile actuale sunt opere secundare. Ele au un îngrijitor contemporan în viață, bineînțeles, și el își aduce un aport destul de substanțial în readucerea la spiritul lucrării originale. Așa încât pentru interpretarea unei partituri este nevoie de acordul editurii, cum și până acum pentru interpretarea vechilor partituri se solicita acordul Salabert.

Dacă un, să zicem, compozitor sau interpret vrea să facă o adaptare a unei lucrări, el legal ar trebui să se adreseze Uniunii de Creație cu cel mai mare număr de membri. De exemplu, în cazul nostru Uniunii Compozitorilor și ar trebui să ceară o încuviințare care să vizeze că transcripția, reducția, adaptarea pe care o face de pe lucrarea lui Enescu este o adaptare riguroasă.

La noi, din păcate, instituțiile sunt foarte reticente în a programa lucrări de Enescu sau a-și actualiza bibliotecile. Noi am pus la dispoziția majorității filarmonicilor și operelor care ne-au cerut partituri ale noastre, gratuit. Noi atâta le-am cerut, să precizeze că au folosit edițiile noastre pentru că și aici se distinge o diferență fundamentală că folosind o altă ediție pot fi inclusiv alte note în respectiva partitură. Și atunci este esențială precizarea ediției și ca o responsabilizare a editorului.