Cunoscutul jazzman și compozitor AG Weinberger a semnat partitura Concertului nr. 1 pentru violoncel și orchestră, prezentată în primă audiție absolută în concertul Orchestrei de Cameră Radio, miercuri, 25 februarie 2026.  La Sala Radio, ansamblul evoluează sub bagheta lui Hyunsik Shin, iar în postură solistică se va afla violoncelistul Răzvan Suma.

Ați urmat studiile Universității Naționale de Muzică din București la maturitate, când vă bucurați deja de recunoaștere națională și internațională. Spuneați într-un interviu precedent că școala muzicală românească este extrem de puternică. Așa că v-aș întreba ce influență au avut asupra dumneavoastră anii de facultate?

Mi-au organizat viața, mi-au dat un sens. Într-adevăr, m-am scris la vârsta de 46 de ani pentru că simțeam că lipsea acest segment, această secțiune din întregul edificiului meu, care să mă pună la linia de start. Abia când am terminat facultatea, mi-am început de fapt cariera muzicală, pentru că mi-am descoperit vocea și am învățat cum să mânuiesc acele unelte estetice, stilistice, filosofice chiar, care pot să mă ajute să mă exprim coerent.

De asemenea, spuneați că ați simțit nevoia de a compune, pe lângă activitatea de interpret. Ați semnat în ultimele decenii muzică aparținând mai multor stiluri muzicale, cum ar fi jazz-ul sau rock-ul, dar și muzică de scenă, pentru teatru. Cum și-a făcut loc în viața dumneavoastră compoziția? Și de ce ați simțit nevoia să vă exprimați în genuri și forme consacrate ale muzicii clasice, cum ar fi poemul sinfonic sau concertul?

Este vorba despre anvergură. Când înaintăm în viață, se adună experiențe, informații, trăiri, capacitatea de autorefleție. Și orice sursă de cunoaștere doar îmbogățește acest deziderat. Nici acum nu stau cuminte, învăț în continuare fel de fel de lucruri, dar pentru un muzician este firesc să aibă la îndemână toate aceste unelte de exprimare. Eu nu prea cred în genuri muzicale deoarece consider că genul muzical creează o barieră între grupuri de oameni.

În specii muzicale trebuie să cred pentru că sunt materia primă cu care lucrăm, dar în genuri nu. Ce dacă în secolul al XXI-lea cineva scrie pentru orchestră de coarde? Ce dacă în secolul al XXI-lea cineva mai cântă și la chitară electrică, exprimându-se într-o altă estetică, mult mai directă și mult mai simplă pentru public? De ce nu mi-aș permite să ofer o arhitectură sonoră care necesită mai mult decât o simplă prezență? De ce să nu provoc publicul la o autorefleție? De ce să nu scot? De ce să nu declanșez setea de autocunoaștere?

Cine este acel ceva sau cineva care definește aceste limite la un muzician?

Doar el însuși, nu?

El însuși. Am crescut într-o familie unde setea de cunoaștere era o stare firească. Și acest reflex, dacă îmi permiteți, e cu mine și astăzi și sper să fie până la ultimele minute.

Pandemia a fost o perioadă de efervescență artistică pentru dumneavoastră în sfera compoziției. V-aș ruga să ne povestiți despre această perioadă.

Păi, cum bine știm, cu toții eram închiși. Ce era să facem? Ce puteam să facem? Și atunci m-am jucat cu instrumentele, cu fel de fel de soft-uri și am aplicat la fel de fel de granturi oferite de diversele instituții culturale sau, mă rog, diferiții gestionari ai acestor fonduri. Și, în mod paradoxal și destul de bizar, am aplicat în mai multe țări, pentru că un cetățean european poate să aplice la orice fond cultural, al oricărui membru din Uniunea Europeană, și am câștigat.

Astfel, au venit aceste poeme simfonice la care ați făcut referire. Am compus trei astfel de lucrări în perioada 2020-2021, fiind finanțat de țările membre din Uniunea Europeană. Deci, financiar, am dus-o mult mai bine, pentru că, oricum, n-aveam unde să cheltuiesc banii, și oricum mi-a asigurat o liniște, măcar existențială, acest lucru.

Dar la mine nu trece o zi din viața mea în care să nu scriu ceva, chiar dacă este doar o idee sau ceva ce consider mediocru, dar pe care poate că la un moment dat îl voi dezvolta într-o celulă generatoare pentru ceva. Și atunci vine meșteșul pe care l-am învățat la școală. Pentru că inspirația este trecătoare, nu? După, vine meșteșul, pentru că noi suntem meșteșugari, după cum spune și cuvântul „artist”, care își are rădăcina în latină și înseamnă meșteșug.

Spuneați, de asemenea, că un model componistic a fost pentru dumneavoastră Bela Bartok. Cum v-ați descrie creația din punct de vedere stilistic?

Post, post, post, neo, post, post, post, neo, neo, post... După această înșiruire de adjective, puteți să puneți ce doriți. Că e romantic, clasic, modern, minimalist, serialist, etc. Oricum, în secolul al XXI-lea nu mai există o linie, un filon clar, ceea ce e bine pentru că toate aceste stiluri sau specii prin care a trecut istoria muzicii, în prezent, au devenit doar niște unelte de compoziție.

Deci, într-o lucrare, putem găsi, să zicem, o gândire tonală 12 măsuri, după care imediat trece textul muzical la serialism, șase măsuri. De ce nu? Suntem, dacă vreți, ca și acei celebri masterchefi cu stele Michelin, care pot să facă din orice fel de mâncare, orice fel de mâncare. Un fel de fuziune. Nu asta este, de fapt, esența dialectică a omului secolului al XXI-lea, această fuziune de moralități și estetici? Nu de asta n-avem noi acum un punct de sprijin? Nu de asta se desface societatea umană? Nu de asta suntem noi în Kali Yuga? Se simte că ceva nu e în regulă, ceva se schimbă.

Suntem într-un conflict termodinamic, moral și cognitiv. Și atunci un artist, un compozitor, un pictor, ce fel de stil reprezintă astăzi în acest ocean al bizareriilor?

Istoria artei și muzicii ne arată că fiecare gen sau stil muzical se leagă de o epocă culturală, care a durat 60, 70 sau 100 de ani. Astăzi, zilnic se schimbă ceva. Și atunci ce mai urmărim? Așa că poate acesta este mesajul timpurilor, ca să ne întoarcem în noi înșine și să descoperim acel vocabular care ne ajută să ne asumăm ceea ce suntem.

Deci, aceasta este o descriere a stilului meu.

Da, ați anticipat cumva următoarea întrebare, dacă muzica dumneavoastră este o expresie a lumii contemporane? Ați zis că da, dar este și una a idealului?

Idealul ar fi trebuit să fie validat de ceva. Acum, nu mai avem nici măcar aceste instanțe de validare. Așadar, ce numim noi ideal? Suntem într-o diluare a societății umane. Probabil este o etapă de trecere și va veni ceva mai solid de acum încolo. Dar, în acest moment noi suntem într-o descompunere morală, cognitivă.

Idealul? Păi, cred că idealul este lumea din noi înșine. Așa, în discreția noastră, în singularitatea noastră, dar să nu facem confuzia cu singularitatea tehnologică care deja a intrat în anticamera noastră, cu aceste soft-uri și cu aceste AI-uri care o să preia ușor-ușor multe lucruri.

Ajungem la concertul din 25 februarie 2026, de la Sala Radio, unde va fi prezentat în prima audiție absolută primul concert pe care l-ați dedicat violoncelului. Cum a început colaborarea cu Răzvan Suma și cum s-a ajuns la acest concert?

Cu Răzvan ne știm de câțiva ani buni. Eu scriam acest concert încă din 2024 și, la o discuție, i-am zis „Uite, am așa ceva, vrei să te uiți puțin peste lucrarea asta? Poate e o prostie ce am scris, nu sunt violoncelist..." Și, după câteva zile mi-a zis „Da, vrei să ți-o cânt eu?" Desigur că am acceptat și așa am ajus aici. 

În final, ce ar trebui să știe publicul despre Concertul nr. 1 pentru violoncel și orchestră pe care l-ați semnat înainte de a veni la concert la Sala Radio miercuri, 25 februarie?

Eu m-aș feri să le dau vreun indiciu tocmai ca să nu generez prejudecăți. Această lucrare are un singur scop, să genereze acea stare cathartică. O să vedeți că nicio parte n-are o cadență sau un final concret. Totul rămâne ca o briză, ca un surfer care merge pe valuri, dar nu spre țărm, ci spre larg, undeva unde se va dizolva în ancestral, la un moment dat.

Eu nu aș sfătui pe nimeni să vină cu vreo idee preconcepută sau cu vreo așteptare. Nici eu nu mai am așteptări, mă las surprins de catifeaua texturală a lucrării. Acum, când am auzit pe viu această muzică - până acum știam doar sonoritatea generată de soft - sună foarte bine când asculți o orchestră live.

Cred că dă o stare de bine, dar cu semnul întrebării. Și de fapt acesta cred că este rostul nostru, al compozitorilor. Să generăm o stare de dubiu, să propunem publicului să se gândească în general și să exercite acel dar imens ce ni s-a dat de la creator, autoreflexia.