Sergiu Celibidache este un nume ce nu are nevoie de prezentări pentru melomani, iar celebritatea de care s-a bucurat în timpul vieții are, după cum putem observa, ecouri, postume și acum, la aproape trei decenii de la dispariția sa. Marelui șef de orchestră i-aa fost dedicat volumul Spațiul Celibidache al istoricului Stejărel Olaru, prezent alături de mine în studiul Radio România Muzical. Bună seara.

Bună seara. Mulțumesc pentru invitație.

Și noi vă mulțumim pentru prezență. Domnule Olaru, aș vrea să începem cu o întrebare de bun simț, aș spune: de ce Celibidache? Și de ce „Spațiul Celibidache”?

Celibidache, pentru că este un personaj, este o personalitate, a marcat istoria muzicii în plan internațional și nu în ultimul rând este român, deci, fără doar și poate, e un nume despre care poți să scrii și, evident, poți să te și mândrești. De ce Spațiul Celibidache, am explicat titlul cărții în carte, în ultimul capitol. Am preluat această sintagmă de la un matematician, Mihai Botez. Este cel care a inventat-o, gândindu-se, de fapt, la o ecuație, la o formulă matematică, pe care așa a denumit-o, Spațiul Celibidache. Mihai Botez i-a scris, la începutul anilor '80 lui Sergiu Celibidache, spunându-i că a asistat la repetițiile și la concertele pe care le-a susținut la București, în '78 și '79, n-a îndrăznit să-l abordeze atunci, dar a fost extrem de impresionat, mai ales de repetiții, mai ales de dialogul dintre dirijor și muzicieni, de ceea ce Sergiu Celibidache le spunea instrumentiștilor filarmonicii George Enescu. Și atunci, spune Mihai Botez, "mă gândesc că ar trebui să treceți dincolo de ceea ce ați preluat sau ați împrumutat drept fenomenologia muzicii și ar trebui, pentru că sunteți atât de original, ar trebui să mă lăsați, să-mi permiteți să împrumut numele dumneavoastră, să dau numele dumneavoastră acestei sintagme, acestei ecuații, cel (X)", pentru că - și apoi explică matematicianul. dizidentul Mihai Botez, chinuit în acea perioadă de Securitate, practic, principiile dumneavoastră în ceea ce privește facerea muzicii, crearea muzicii, pot fi preluate și explicate într-un cadru mult mai larg, la nivel societal, pentru că asta era, de fapt, Mihai Botez era futurolog. El inventa, sau mă rog, gândea situații teoretice spre care societatea poate evolua și, deci, "putem să preluăm toate învățămintele dumneavoastră, maestre, și să creăm această formulă Spațiul Celibidache, care, de fapt, să fie un model și în societate". Mi-a plăcut foarte mult sintagma spațiului Celibidache, pentru că nu numai că am preluat-o, dar am și lărgit-o, adică am vrut să trec dincolo de ceea ce spunea Mihai Botez și să explic în carte că Celibidache însuși a fost prin felul în care a gândit muzica, prin felul în care a gândit viața, a fost el însuși un mic univers pe care și Mihai Botez și eu îl numim Spațiul Celibidache.

Aș vrea să știu de unde a început această fascinație a dumneavoastră cu Sergiu Celibidache, ce anume v-a atras inițial și, ulterior, presupun că de-a lungul procesului de documentare ați întâlnit mai multe idei de-ale maestrului. Cum anume v-a schimbat acest contact cu gândirea sa?

Eu sunt ușor pragmatic atunci când îmi fac planuri în ceea ce privește cărțile pe care le scriu. De regulă îmi fac o listă de subiecte care îmi tot vin în cap de-a lungul timpului și îmi zic, ia să-mi notez asta, să nu uit; iar o biografie a lui Sergiu Celibidache era pe această listă și așteptam momentul. Trebuie să recunosc că eram la Paris, cred că în 2022, în toamna lui 2022 și discutam cu un editor francez. La un moment dat vorbeam despre faptul că autorii români în general nu sunt traduși în Franța, dar mai ales autorii de non-ficțiune, iar acel editor îmi spunea că nu sunt subiecte de interes pentru publicul francez și atunci am început să-i pun întrebări: dar o carte despre asta, o carte despre asta, o carte despre... Nu, nu, nu, nu, nu, nu și când am întrebat: dar o carte despre Sergiu Celibidache ar fi interesantă pentru cititorul francez? Și a ridicat din sprâncene și a zis: da, ne-ar interesa o carte despre Sergiu Celibidache, să-l redescoperim, pentru că el a fost un personaj misterios, nu a vrut să se vorbească despre el, nu a dat informații care țin de biografia lui, a refuzat interviuri de acest gen, el a acceptat doar interviuri strict referitoare la muzică, nu cu referire la biografia sa. Și atunci am pornit la drum, m-am întors la București, am început să mă documentez ușor, ușor, documentarea nu e simplă, ia luni, ani uneori, în plus, în cazul lui Sergiu Celibidache, de exemplu, sigur, am folosit multe arhive, arhive din Germania și din România în special, din Germania, pentru că Sergiu Celibidache a plecat din România în 1938, să studieze la Conservatorul de la Berlin, și de fapt a rămas acolo până în 1954, fiind directorul Filarmonicii din Berlin după război, deci arhivele din Germania și arhive din România, în special arhivele Securității, pentru că am vrut să văd cum l-a perceput regimul comunist și cum a folosit Securitatea, instrumentul de forță, pentru a interveni în viața lui Celibidache, într-un fel sau altul. Și m-am lămurit.

Aplauze pentru Sergiu Celibidache și Orchestra Filarmonicii "George Enescu" în această înregistrare din concert a unei lucrări din creația lui Grigoraș Dinicu-Hora Staccato. Stejărel Olaru este alături de mine în studioul Radio România Muzical. Am ascultat o înregistrare cât se poate de exuberantă, aș spune.

Da, este. Dacă nu mă înșel, înregistrarea este din vara lui '78. Prima venire a lui Sergiu Celibidache în România a fost în 1970. Vorbim după război. A venit atunci cu orchestra de radiodifuziunii suedeze și a avut un turneu, orchestra și dirijorul fiind prezenți pe scena sălii Radiodifuziunii, deci în instituția în care ne aflăm acum. Acesta a fost concertul din 1970. Programul nu a fost ușor, s-a întâmplat în vară, în iunie 1970. Sigur, românii în 1970 nu-l știau pe Sergiu Celibidache atât de bine, acum îl descopereau, melomanii îl cunoșteau, fără îndoială, cert este că după acest turneu de la Sala Radio au fost câteva voci, nu au îndrăznit să fie vocale, doar una dintre ele, care i-au reproșat că nu a cântat, nu a interpretat nici o piesă românească. Asta se întâmpla în 1970. Cella Delavrancea a fost cea care i-a spus, negru pe alb, într-un articol în presa de atunci. În 1978, când a revenit, a cântat. Sigur, el atunci s-a justificat. A spus că "nu am găsit. Nu am găsit piese ale compozitorilor români". Nici nu erau foarte multe, care să se ridice la nivelul exigenței sale, iar în 1978 a cântat, prima dată a cântat Rapsodia I de George Enescu, iar în al doilea turneu a cântat Hora Staccato de Grigoraș Dinicu. Aceasta este înregistrarea de atunci și îl putem auzi pe fundal pe Sergiu Celibidache cum cântă un pic, pentru că se entuziasmează. A fost un mare succes atunci cu Filarmonica „George Enescu”, cele două concerte, sala Ateneului - de data aceasta la Ateneu au ținut concertele -, deși Sala Radio, din punct de vedere acustic era preferată de Celibidache. Ateneul a fost plin, pur și simplu plin și în timpul concertelor plin și în timpul repetițiilor, lumea se înghesuia pe culoare, stătea pe trepte, toată lumea vroia să-l vadă atunci pe Sergiu Celibidache.

Și toată lumea vrea să-l citească astăzi pe Sergiu Celibidache. Ne spuneați mai devreme, ne vorbeați despre procesul de documentare prin care ați trecut dumneavoastră. Aș vrea să știu cât de anevoios a fost acesta, cât de greu a fost să aflați despre Sergiu Celibidache în țara lui.

A fost greu în țara lui, în România, pentru că e și Germania un pic țara lui. Dar da, el s-a considerat român toată viața, nu și-a luat cetățenia nici unui alt stat, a spus-o răspicat, a și purtat tricolorul românesc. Erau informatori ai Securității din anii '60, anii '70, care făceau rapoarte, îi spuneau: poartă în piept tricolor român, discret tricolor românesc și se laudă, se mândrește peste tot că este român. Ceea ce era foarte frumos. Deci, până și Securitatea știa că Sergiu Celibidache, nu doar că nu a renunțat la identitatea lui de român, dar o și susținea cu mândrie. Deci a fost greu, deoarece, cumva, Sergiu Celibidache a fost urmărit de Securitate. Sigur, Securitatea a fost doar un instrument al regimului comunist care el era cel interesat de personalitatea lui Celibidache. Regimul dorea să-l atragă în România pe Celibidache, să susțină concerte, pentru ca în felul acesta să îl folosească din punct de vedere propagandistic. Dacă vizita țara, însemna că România a renunțat, să zicem, la anii cumpliți ai dictaturii comuniste, este deschisă către valorile occidentale, iar alți români, la fel ca Sergiu Celibidache, adică de același nivel, cei care deja sunt consacrați în Occident, în activitatea lor, sunt bineveniți să vină acasă. Dacă Sergiu Celibidache, odată întors în Occident după un astfel de turneu în România mai și laudă țara, era un beneficiu și mai mare din punct de vedere propagandistic. Celibidache n-a făcut asta, ba chiar a criticat România, sau, mă rog, regimul, ori de câte ori s-a întors în Germania sau în Franța, unde locuia și spuneam că a fost complicat pentru că o mare parte din aceste arhive lipsesc astăzi. De exemplu, anii '80, în dosarul lui de la Securitate, de la Direcția de Informații Externă, care era Serviciul de Spionaj al Securității, nu se regăsesc. Se spune că aceste documente au fost distruse în decembrie 1989 de către ofițerii DIE, care erau speriați, atunci, în zilele Revoluției că vin rușii peste ei și arhiva nu trebuie să cadă în mâinile lor. Dacă este adevărat nu avem de unde să știm, trebuie să luăm de bună afirmația acestor instituții. Din cauza aceasta, există un spațiu alb, ca să spun așa, sau un spațiu gol în ceea ce privește anii '80, adică nu ne dăm seama ce ar mai fi urmărit Securitatea în privința lui Celibidache în acea perioadă. Sigur, am reușit să reconstitui cumva, pentru că m-am dus, am făcut o listă cu persoanele cu care el ținea legătură și care erau în România, membrii familiei, prieteni, muzicieni și le-am căutat dosarele, în speranța că sunt referiri la Celibidache, mai ales în anii '80 în aceste dosare, și am găsit la câteva, în câteva astfel de dosare, și mi-am dat seama că, de fapt, practic din 1980, regimul comunist din România nu a mai vrut să aibă nimic de-a face cu Sergiu Celibidache, pentru că îl considera că nu este întreg la minte. Adică, el critica, el era slobod la gură, el de fiecare dată, chiar și la București, când venea, spunea: „nivelul muzicii în România este jos, nu aveți dirijori, nu aveți orchestre bune, nu aveți școală bună”. Și dădea exemplu, „uite ce se întâmplă în Polonia, polonezii au fost lăsați în pace și uite ce rezultate au!”. Și toate acestea deranjau, bineînțeles. Și atunci, i s-a invocat un motiv oarecare, nici măcar nu i s-a transmis oficial, ci Ion Voicu a fost cel care a fost însărcinat să-l sune și să-i spună: „maestre, nu mai puteți veni la București, pentru că suntem ocupați cu festivalul Cântarea României”, ceea ce pe Celibidache l-a enervat cumplit, s-a simțit ofensat, cum adică festivalul Cântarea României e mai important decât o școală de muzică pe care eu vreau să-i pun bazele aici, la București, sau un turneu important? Și n-a mai vrut să aibă nici el de-a face prea mult cu Bucureștiul.

Aș vrea să ne întoarcem un pic la textul propriu-zis pe care îl avem în față în ziua de astăzi. Vă recunosc, eu nu sunt un mare cititor de non-ficțiune, însă beletristica îmi place foarte mult și citind acest volum n-am putut să nu observ un anumit ton narrativ, n-am putut să nu observ că se citește extrem de ușor. Simțeam că citesc un roman. Ați încercat, a fost acesta un scop pentru dumneavoastră și, ca o a doua întrebare, cum, cui se adresează această carte?

Nu a fost un scop, în sensul că eu așa scriu, așa am scris dintotdeauna. Am scris doar cărți de non-ficțiune și de fiecare dată când am scris o carte, am vrut să îi construiesc firul narrativ astfel încât să se citească ușor. Nu voiam doar cititori de non-ficțiune, voiam cititori în general și sper că am reușit. În felul acesta scriu eu. O altă explicație nu vă pot da.

Această carte se adresează tuturor celor care vor. Vedeți, cartea aceasta, la prima vedere, cineva în librărie ar putea spune că e o carte despre Sergiu Celibidache. Dar eu zic, acum încerc să-mi păstrez modestia, eu zic că e un pic mai mult decât o carte despre Sergiu Celibidache. Este o carte de istorie recentă. Este o carte despre România acelor ani. Este o carte despre ce se întâmpla în cultura română în acei ani, pentru că la un moment dat, cred că în ultimul sau penultimul capitol, încerc să plec tot de la un eveniment la care a participat Sergiu Celibidache când a spus aici, la București, în februarie 1990, zice, sunteți toți vinovați. Sunteți toți vinovați de mediocritatea în care ați trăit. Și Dan Grigore, care era lângă el îi spune sistemul, maestre, iar Celibidache îi spune, nu o lua așa ușor, Dane, că nu e sistemul, sunteți toți vinovați. Mi s-a părut foarte sugestiv acest dialog și de la acest dialog am zis „ia să vedem, cine poartă vina, de fapt?”. Pentru că, în realitate, amândoi aveau dreptate sau niciunul dintre ei, depinde cum vreți să o luați. Da, erau vinovați și oamenii, da, era vinovat și sistemul și, într-un astfel de capitol am încercat să descriu care era situația, starea Filarmonicii „George Enescu” în anii '80 la București, ce se întâmpla cu ea, ce se întâmpla cu muzicienii, ce se întâmpla cu dirijorii, cât de mult era penetrată de către Securitate din punct de vedere informativ. Zic eu că este mai mult decât o biografie a lui Sergiu Celibidache. Am spus că e un episod din istoria recentă a României, episod pe care am încercat să îl scriu cât mai cursiv posibil, astfel încât să fie citit, deși la prima vedere ar putea apărea o carte de specialitate, să fie citit cu ușurință de oricine, mai ales că aici a fost marea mea dilemă. Eu nefiind un specialist în muzică, sigur, am făcut Școala Populară de Artă în anii '80, am făcut oboi și pian vreo trei ani, să zic că știam să citesc o partitură, aveam ceva idee despre muzică, acum nu mai știu, dar aveam o mare dilemă: cum să fac să explic în ultimul capitol ce este fenomenologia muzicii a lui Sergiu Celibidache, dar să o explic atât de simplu, atât de ușor și atât de pe înțelesul tuturor. Cred că m-am frământat vreo două luni de zile până când am găsit ritmul, starea, cheia, ce e important de spus, pentru că nu poți să zici absolut tot despre fenomenologia muzicii, că nu e rolul meu să fac un mic tratat de filozofie în această carte, am vrut doar elementele esențiale, astfel încât să fie scris ușor, să fie scris, să fie pe îndelete pentru oricine este interesat și care nu are cunoștințe despre muzică, să înțeleagă de fapt ce a vrut să spună maestrul.