Interviuri
Înapoi
AUDIO. Interviu cu Florinela Popa despre Premiul Ciprian Porumbescu, decernat de Academia Române

Volumul premiat este produsul unei vaste cercetări care s-a desfășurat în decursul a 10 ani. Ce anume v-a trezit interesul de a investiga modul în care ideologiile au influențat peisajul muzical în secolul trecut?
Impulsul de a scrie această carte a venit din zona activității mele didactice. Nu de puține ori am găsit în lucrări ale studenților trimiteri la surse din muzicologia românească sau sovietică, binecunoscute pentru perspectiva lor ideologizată, reformatoare. Lipsa oricărei delimitări de ideile propagandistice vehiculate de un Gheorghi Hubov, Gheorghe Merișescu, Ovidiu Varga ș.a., desigur, mi-a semnalat necesitatea scrierii unei astfel de cărți. Pe de altă parte, în acești ani am fost implicată într-o serie de proiecte, multe dintre ele susținute de Colegiul Noua Europă și de Universitatea Națională de Muzică din București, care au pus în discuție, printre altele, impactul totalitarismului, al naționalismului, al cenzurii asupra muzicii și muzicologiei. Abordarea unor astfel de subiecte m-a ajutat să îmi clarific multe dintre ideile acestui volum.
În prima parte a volumului explorați ipostaze ale nazismului și comunismului în muzică, exemplificând cu paralele care apar în manifestarea ideologiilor în operele secolului 20. Care a fost cea mai surprinzătoare descoperire a dumneavoastră în cercetarea acestui subiect?
În primul rând trebuie spus că în muzicologia internațională există numeroase cercetări privitoare la influența acestor două ideologii asupra muzicii din anii 1930-1940. Ceea ce mi-am propus în carte a fost să urmăresc efectele lor în paralel și nu cu intenția de a le echivala, ci de a studia un model de relație între muzică și putere. În mod surprinzător, am găsit numeroase similitudini în ceea ce a însemnat ideologizarea muzicii în Germania nazistă și în Uniunea Sovietică. Aș aminti obsesiva întoarcere la tradiție, ghidarea oficială a actului componistic și mai ales, condamnarea modernismului de către ambele ideologii, dar cu argumentații diferite. Oricât de straniu ar părea, muzici catalogate drept bolșevice de către naziști erau considerate fasciste de către sovietici. Foarte bizar mi s-a părut și cazul câtorva compozitori din Germania de Est care, după război, odată cu schimbarea climatului politic au trecut de la glorificarea epocii lui Hitler, la cea a lui Stalin.
În cea de-a doua parte a cărții, v-ați îndreptat cercetarea spre muzica românească a secolului 20 și spre modul în care a fost aceasta afectată de politică. La ce concluzie ați ajuns?
Aici m-am ocupat în principal de politizarea muzicologiei românești. Am urmărit, de pildă, receptarea deformată ideologică a unor compozitori ca Beethoven sau Prokofiev. De asemenea, am urmărit modul în care câțiva muzicologi în anii 1970-1980 au îmbrățișat cu entuziasm concepția protocronistă, fabricând un trecut al muzicii românești care se revendica, și nu în sens metaforic cum s-ar putea crede, directă la Orfeu. Vă imaginați că desprinderea de astfel de istorii nu a fost nicidecum un proces comod, mai ales că a revenit unei generații care se formase care se formase în canonul anilor '70-'80. Mă gândesc în primul rând la eforturile de la începutul anilor 2000 ale unor autoare ca Valentina Sandu-Dediu, Speranța Rădulescu și Clemansa Firca. La finele acestui demers sunt convinsă de necesitatea reevaluării cu onestitate a amplului și eterogenului corpus muzicologic produs în perioada comunistă. Asta, bineînțeles, lângă aprofundarea creației muzicale din ultimii 75 de ani. Cred că este o etapă obligatorie pentru muzicologia românească actuală.