Duminică, începând cu ora 17:00, la Ateneul Român va avea loc concertul ce deschide Congresul Internațional de Istorie a Religiilor – evenimentul ce va avea loc duminică este intitulat Sonotheism: Religion in Enescu, și se va desfășura sub bagheta lui Gabriel Bebeșelea, la pupitrul Orchestrei Musica Ricercata, cu participarea Corului Preludiu – Voicu Enăchescu, pregătit de Andrei Stănculescu. Alături de mine, prin telefon, se află Eugen Ciurtin, președintele Congresului. Bună seara.

Bună seara. Mă bucur de reauzirea pe undele Radio România Muzical.

Și noi ne bucurăm să vă avem ca invitat prin telefon, domnule Ciurtin. Aș vrea să începem cu o întrebare pe care poate melomanii și-ar pune-o în mod natural, de ce Enescu ?

Este din ce în ce mai simplu, aș îndrăzni să spun. Nu numai din punct de vedere muzical și nu numai din punct de vedere al melomanilor, ci chiar al cetățenilor activi astăzi, pentru că tipul de împlinire, prin extraordinara sa operă și prin nemaipomenita sa viață îl trimite pe Enescu în cei foarte puțini pe care ne putem bizui între conaționalii noștri de dinainte. Acum 10 ani mi-am luat libertatea să scriu un articol care n-a displăcut chiar tuturor De ce este Enescu cel mai împlinit dintre noi. O cred cu toată puterea și cu numeroase argumente istorice. El a traversat cataclisme mai multe, mai grele și din unghiuri biografice mai fatidice decât oricare din contemporanii noștri, care au încărcătura unei meniri și s-a descurcat într-un fel mai nobil și mai plenar și mai pozitiv decât oricare dintre ei. Este un curat cu adevărat, e, cred, exemplul pe care trebuia să-l urmăm încă din '90, nu de-alde Nae Ionescu și a trebuit să ne întoarcem la toate lecțiile lui.

Aș vrea să vorbim puțin despre alcătuirea acestei seri de duminică. Va fi, bineînțeles dedicată lui George Enescu. Am observat lucrări cât se poate de diverse din creația acestuia. Cum ați ajuns la această selecție de lucrări?

A fost foarte simplu. A durat mult timp explorarea în cadrul proiectului Sonoteism, religiile din opera lui Enescu, așa cum s-au constituit ele în ansamblul lui Enescu, adică o analiză istorică, dacă doriți. Eu nu sunt muzicolog, nu sunt, cu atât mai puțin muzician, dar cred că se pot obține rezultate fiabile de cercetare și din alte unghiuri și am fost foarte surprins să descoper, de pildă, că acum mulți ani, în opera lui George Enescu se regăsesc și patru schițe sau lucrări încheiate care au pur și simplu libret și tematică indiană, hinduistă, sanscrită, vedică și sambudistă. E un reconfort extraordinar pentru indianiști să descopere că însuși Enescu, în urmă cu 130 de ani, 120, aprofunda, de fapt, unele din temele mari ale religiilor indiene. E vorba de cantata „Aurore”, pe versuri lui  Le Conde Lille, care la rândul lui cvasi-plagia un imn vedic, pe la 1850, tradus proaspăt într-o franceză aproximativă, adică înțeles din sanscrita vedică destul de îndoielnic, dar care, iată, „Aurore, Au bord du Gange” - pe malurile Gangelui, nu doar la apa Babilonului și nu doar pe Argeș în jos, ci chiar pe malurile Gangelui, lucrare încheiată, pe care maestrul Gabriel Bebeșelea a prezentat-o de altfel în urmă cu mai mulți ani la București și care are o genealogie istorico-religioasă despre care voi avea ocazia să vorbesc la Ateneu, dar programul ca atare, pentru că, din nefericire, nu putem împreună acoperi într-un singur eveniment toată tematica religioasă din muzica lui George Enescu, inclusiv cea aflată încă în manuscrise, încă în portative, care nu au ediție, care nu au nici facsimil public, care nu au analiză acurată în spațiu de altfel, inclusiv muzicologic european, așa cum s-ar cuveni.

Ceea ce m-a atras de mult, deși înainte de 40 de ani nu am suflat o vorbă despre interesul meu pentru opera sa, e faptul că la Bach, la Handel, la Scarlatti, la Mozart și la ceilalți, noi știm foarte bine care sunt marile diferențe de montură religioasă a Europei timpului lor. Unii, Bach, Handel sunt aproape apostoli ai protestantismului german și englez, așa cum Scarlatti, Vivaldi și Mozart sunt ai catolicismului mediteranean sau central european, dar toți, până la urmă, aparțin acelei culturi muzicale occidentale. Enescu cum stă cu privire la o matrice, să spunem, istorico-religioasă? Ce însemna că asculta slujbele cu clopote în bisericile din acea zonă minunată a țării de sus la sfârșit secolului al XIX-lea? Și ce însemna că fusese interesat, deci știm atât de puține lucruri despre ce citea Enescu, cu siguranță citea tot și cu siguranță citea o singură dată cu aceeași memorie formidabilă, ca să restituim tot acel interes timpuriu pe care l-a avut pentru mari teme istorico-religioase ale lumii. Și dacă cineva încă mai are vreun dubiu că ceea ce am numit „sonoteism” este viabil în a face analiza întregii opere, să-și aducă aminte că realizarea de căpătâi, așa cum el însuși ne-o spune, a operei sale muzicale este un mit arhaic și clasic al Greciei Antice, care e acel „Oedipe” care se desparte și de Freud, și de Cocteau, și de Stravinsky, și de ceilalți din anii 1910-'20-'30, și care este o realizare care ea însăși trebuie privită în această perspectivă istorico-religioasă, din care Oedipe-ul compus între 1910 și 1931, abia în 1936, premiera pariziană corespunde acestei lumi. Cu alte cuvinte, repertoriu care are și două selecții din marea capodoperă a dramei lirice prezintă mai ales lucruri care sunt foarte, foarte puțin cunoscute în general. De pildă, aș începe cu nefericitul, veți vedea la Ateneu de ce, Lucien Orge de la Suisse, care era un libretist mediocru, un poet și mai mediocru, dar care a avusese un libret de câteva pagini, de nouă pagini pentru Concursul „Rossini” în cadrul Institute de France, al Academie de Beaux-Arts. Ori, studentul la Conservatorul din Paris de 14 ani, George Enescu, primește acest libret și scrie acest oratoriu, „Ahasverus”, Lucien Auge de Lassus începea cu versurile, cumva, care reluau toată mitologia iudeo-creștină a evreului rătăcitor, „Tu marcheras toi-meme, encore plus de mille...” O să mergi, o să tot peregrinezi încă peste o mie de ani. Adică e mitologia Evreului Rătăcitor, care e legată de un anumit antisemitism de epocă patristică și care este prezent în tot imaginarul legendar religios al Europei, inclusiv al Europei răsăritene, a zonei noastre de lume. Ori, aceasta va fi premiera absolută la București a lui „Ahasverus”, căruia Iisus tenorul, Jesus, îi spune „Mon frère”, numai că Ahasverus, baritonul, îl respinge și îi spune „Nu, eu nu te cunosc, tu trebuie să suferi” ș.a.m.d., lucru care se întoarce asupra sa. Vom avea două moments musicaux, să le spun așa, din „Ahasverus”, grație maestrului Gabrielu Bebeșelea, care a făcut premiera absolută în lume la Cluj în urmă cu câțiva ani. 

Dar publicul e internațional, adică nu e doar o premieră în București, este o premieră, aș îndrăzni să spun, dată fiind calitatea publicului care va fi duminica aceasta la Ateneu, o premieră mondială, pentru că sunt savanți care au zeci de limbi materne, care vin din șase continente, din 300 de instituții ale lumii, din 58 de țări, practic dublu diversității naționale de la ultimul Festival „Enescu”. Or, evident, în general, istoricii religiilor sunt oameni care citesc mult și aprofundează mult și în afara interesului imediat de cercetare al doctoratelor, catedrelor, enciclopediilor lor. Sunt oameni cu un apetit de cunoaștere extraordinar, care de foarte multe ori include muzica. Nu știu câți prieteni care au făcut fie vioară, fie pian, fie câteodată chiar dirijat printre istoricii religiilor din lume care vor veni la București. Or, cu acest public, Enescu, la 14 ani, cel imediat lăudat atât de frumos de Massenet, care era și un generos, poate vă aduceți aminte fragmentele din marea gemă care sunt înregistrarea audio a vocii lui Enescu în 1950 cu Bernard Gavoty și îl aduce aminte pe Massenet, e acel Massenet care spune, după ce ascultă „Ahasverus”, îi scrie acel bilet intern al Conservatorului din Paris în care spune că a făcut progrese nemaipomenite și că are armonii noi și, într-adevăr, dacă asculți „Ahasverus”, am avut această ocazie, grație maestrului Bebeșelea, nu poți decât să fii cu totul perplex în fața ritmului maturizării acestei opere ca și cum ar fi destinat pentru toate roadele sonore care se pot imagina.

Și, pentru că ați adus în discuție publicul, chiar despre acest aspect aș fi vrut să vă adresez câteva întrebări. Vorbim, bineînțeles, despre un public savant, după cum ați spus, vorbim despre istorici ai religiilor, aș vrea să știu pe de-o parte ce interes ar putea prezenta pentru aceștia muzica lui Enescu în mod profesional, să spunem, nu doar ca melomani sau ca eventual foști violoniști, dirijori și pianiști, cum ați spus? Dar și eventual poate să ne vorbiți puțin despre ce interes ar putea prezenta pentru melomani sau muzicieni această discuție despre istoria religiilor și despre viziunea lui Enescu asupra acestor mari texte?

Vă mulțumesc și e o întrebare foarte nimerită. Vom începe, grație programului compus împreună cu maestrul Bebeșelea, cu Andante religioso, pentru că Andante religioso ne dă, cel de la 1900, ne dă măsura unui tempo al vieții religioase care e prezent în toate textele, imagini, ritualurile pe care noi le studiem în diferite civilizații, problemele de tempo din istoria religiilor sunt substudiate și facem asta și pentru a începe cu altceva decât cuvintele noastre sărace, pentru a începe cu un acord care este al orgii lui, într-un fel, îl invităm pe însuși Enescu să deschidă un congres planetar dintre cele mai mari organizate vreodată în Europa și Bucureștiul devenind doar al patrulea oraș în 150 de ani care organizează de două ori cu aceiași inițiatori această manifestare mondială. Pe lângă Andante religioso pentru cei doi cello și orgă, există partea a doua unde îmi permit să devoalez către ascultătorii dumneavoastră pe care îi salut (știți, Radio România Muzical este cu câteva luni mai tânăr decât Societatea Română de Istoria Religiilor și vă pot mărturisi că în primii ani, primele volume de Istoria Religiilor din noua generație la București au fost compuse pe fond de Radio Muzical inclusiv Euroclassic Notturno cum era încă din anii '97-'98). Programul include Franz Schubert-Enescu Andante con motto din Trioul de la 1828 al lui Schubert, întrucât știți că e legat de funeralii de moarte în 1916 martie ale Reginei Elisabeta vice-mama și este o partitură formidabilă la a cărei premieră mondială a făcut-o - adică după momentul 1916, la care Enescu n-a asistat fiind bolnav, este orchestrat într-o singură noapte de la 3 la 33 de instrumente este absolutamente fabulos, abia aștept ca Gabriel Bebeșelea să găsească ocazia să facă un CD cu toate aceste lucruri și cu o orchestră pe măsura acelei pe care a compus-o. Nu este numai Musica Ricercata Ensemble de data aceasta e Musica Ricercata Orchestra, pentru că vor fi 90 de muzicieni cu mai mulți soliști cu Vlad Ivanov - sprechgesange - recitatorul din oratoriul „Strigoii” - 1916 (de asemenea, un mare moment de cumpănă în viața României). Apoi avem din „Oedipe” - Preludiul și Corul din Actul II Adonis, couché sur la pourpre et l'or. Apoi „Aurore”, „Strigoii”, cum vă spuneam, și cele două părți din „Ahasverus”. Cu alte cuvinte, ceea ce istoricilor religiilor le lipsea de multă vreme era ceea ce de vreo două decenii se numesc soundscapes pentru că noi am început să căutăm, mai ales cei care au un apetit pentru alte simțuri decât văzul, să căutăm reprezentări mult mai concrete ale universurilor religioase așa cum sunt atestate ele în muzică. Exemplul meu favorit firește că este exemplul duminical al cantatelor scrise de luni până sâmbătă de Johann Sebastian Bach, mai ales la Leipzig. Pentru că în acei ani poți urmări istoria pietismului protestant și a creativității protestante germane săptămână cu săptămână în aplicarea, cu sola scriptura cu tot, a unor principii de exegete teologică filtrată prin Himalaya minții muzicale a Bach prin care tu ca istoric a religiilor poți ajunge mai aproape de reprezentarea istoriei religioase a Germaniei vremii lui decât dacă o faci citind hărțoagele primăriilor sau bisericilor, adică sunetul este o epistemă cu care noi descoperim, citim, îndurăm câteodată, dar mai ales atimilăm lumea. El trebuie să devină mai prioritar decât a fost până acum în chiar istoria religiilor, ori beneficiul, ca să închei răspunsul la întrebare, beneficiul pentru opera lui Enescu confruntată cu acest public și invers este foarte clar. Voi expune în câte 30 de secunde esențialul lecturilor pe care le putea avea cel mai bun contemporan al lui Enescu în momentul când Enescu compunea aceste lucruri în biblioteca de istorie a religiilor a lumii. Cu alte cuvinte cineva se putea duce, atunci când a fost compus, în 1895 sau mai târziu, și ar fi putut confrunta cu tot ce citeau cei mai buni dintre savanții istorici ai religiilor ai epocii lui. La fel, firește, și pentru „Oedipe”. Și aici pentru că alonja e de dincolo de concert avem și o masă rotundă la care sunt invitați mai mulți muzicologi și specialiști în muzica lui Enescu, dar și a picturii istorico-religioase a lumii. Vom avea parte de pildă de domnul Mihai Cojocaru, consultantul artistic a Filarmonicii „Enescu”, dar și de profesoara Almut Barbara Rangel de la Universitatea din Basel care este un savant istorico-religios complet și care a lucrat la Chicago despre Oedipe, Freud și Cocteau și acum descoperă „Oedipe” a lui Enescu. Mi-am luat libertatea să spun că dacă la toți ceilalți mitul lui Oedipe este mitul pierderii purității, pierdere fatală inexorabilă, puritate care e plasată la început, muzica lui Enescu și tratamentul libretului compus atât de bine de Edmond Flegg după indicațiile lui Enescu cu totalitatea surselor accesibile unui clasicist în anii '20, ei bine puritatea e purificare, puritatea e doar la sfârșit. Ceea ce biografia lui Enescu însuși avea să o arate.