Cât de importantă este pentru dumneavoastră ideea de poveste atunci când construiți un program simfonic, precum cel pe care îl veți dirija vineri, la conducerea Orchestrei Naționale Radio?

Depinde de muzică; în acest caz, cred că este esențială, poate chiar elementul central. "Șeherazada" este o lucrare profund narativă și are nevoie de un cadru foarte bine construit.

Experiența dumneavoastră ca instrumentist la clarinet influențează modul de comunicare în lucrul cu un solist?

Nu neapărat. Cu toții avem parcursuri diferite, venim din școli și din experiențe diverse, dar comunicarea rămâne întotdeauna cheia - și, în același timp, o mare bucurie. Cu Alexandru Tomescu nu am mai colaborat până acum. I-am auzit numele pentru că vin destul de frecvent în România și lucrez cu orchestre foarte bune. Am dirijat de multe ori la Cluj-Napoca și la Filarmonica George Enescu. Aștept cu nerăbdare această întâlnire.

Activitatea dumneavoastră include colaborări cu orchestre internaționale prestigioase. Cum percepeți, în aceste condiții, rolul unui dirijor invitat atunci când lucrează cu o orchestră de reprezentativitate naţională, precum Orchestra Radio și timpul de repetiții este scurt?

Cred că rolul dirijorului este întotdeauna același: de a aduce colectivul în cea mai bună formă posibilă, chiar și într-un timp scurt. De multe ori, condițiile diferă; patru zile de repetiții sunt, în zilele noastre, un adevărat lux. Important este să inspiri oamenii să dea tot ce au mai bun și să nu simtă că li se impune ceva din exterior, ci că muzica vine din interiorul fiecăruia - fie că vorbim despre violonist, clarinetist sau timpanist. Desigur, dirijorul principal are o responsabilitate pe termen lung: construiește aceeași viziune nu într-o săptămână, ci de-a lungul mai multor ani. În esență însă, miza rămâne aceeași - iar momentul adevărului este întotdeauna seara concertului.

Sunteți cunoscut și pentru interesul față de muzica contemporană. Cum reușiți să faceți accesibile publicului lucrările mai puțin cunoscute, alături de marile titluri clasice, astfel încât ambele zone repertoriale să fie apreciate?

Este o întrebare interesantă. Chiar acum, când mi-ați adresat-o, mi-a venit în minte o metaforă. Știți care este diferența dintre șahul clasic și așa-numitul șah Fischer? În varianta lui Fischer, piesele sunt așezate diferit la început, însă, după cinci, șase sau șapte minute, jocul ajunge adesea la aceleași deschideri bine-cunoscute. Așa văd și rolul meu atunci când dirijez muzică contemporană, care uneori poate fi mai greu de receptat. Încerc mai întâi să o aduc către tiparele pe care publicul le cunoaște deja, să traduc, într-un fel, acest limbaj muzical, astfel încât să poată fi înțeles la fel de normal ca muzica lui Ceaikovski, Brahms sau Mahler. De acolo, lucrurile decurg natural: facem pur și simplu muzică. Muzica contemporană poate arăta diferit la prima vedere, dar, în esență, este aceeași muzică, bună sau rea.

Într-o perioadă marcată de tensiuni la nivel global, credeți că muzica mai poate funcționa ca un limbaj universal în serviciul înţelegerii şi toleranţei?

Muzica este un instrument, la fel ca orice altă formă de artă, și poate fi folosită în multe feluri. Poate deveni propagandă, poate chiar să influențeze oamenii într-un sens negativ. Chiar și muzica de cea mai bună calitate, dacă este cântată într-un context nepotrivit sau la un moment greșit, își poate pierde sensul. În același timp însă, muzica rămâne un limbaj care ne poate aduce împreună și ne poate reaminti valori și principii etice esențiale, așa cum foarte bine ați spus, în aceste vremuri dificile și complicate.