Dirijorul olandez Ton Koopman este invitatul special al celor două concerte programate joi, 29 și vineri, 30 ianuarie 2026, la Ateneul Român. În vârstă de 81 de ani, Ton Koopman este fondatorul Orchestrei Baroce din Amsterdam în 1979 și al Corului acestui ansamblu, în 1992. În acelaşi timp clavecinist, organist, muzicolog și profesor, Ton Koopman se numără printre cei mai respectați exponenți ai curentului interpretării informate istoric, fiind unul interpreții avizaţi ai muzicii Barocului în momentul de față.

Programul pe care îl conduce la Sala Mare a Ateneului stă sub semnul celor 270 de ani care s-au împlinit în 27 ianuarie de la nașterea lui Mozart și include, din creația clasicului austriac, Concertul nr. 5 pentru vioară, cu Sergej Krylov - solist, Serenada Nocturnă KV 239 și Simfonia nr. 39. Prima lucrare ce poate fi audiată este Suita I pentru orchestră de Johann Sebastian Bach, autorul de care artistul olandez rămâne cel mai legat prin activitatea sa.

Cu Ton Koopman a stat de vorbă colegul nostru, Ștefan Costache, la finalul repetiției de miercuri, 28 ianuarie:

Mozart se numără printre cei mai cântaţi autori muzicali şi în momentul de faţă - dominând statisticile în cel mai larg sens muzical, nu doar din perspectivă clasică. Ceea ce înseamnă că Mozart e tânăr, e proaspăt. Aveţi o explicaţie personală asupra vitalităţii incomparabile operei sale? De ce este atât de iubit Mozart, ce credeţi că îl face nemuritor?

Acum, să ne gândim la Concertul său nr. 5 pentru vioară - Mozart avea 19 ani când l-a compus. Nimeni nu ar fi fost capabil de o asemenea realizare la această vârstă, nimeni nu ar putea chiar luând în calcul şi ceea ce se întâmplă în prezent. Aşadar, vorbim despre un creator genial. În mod normal, l-aş asocia într-un program de concert cu Joseph Haydn, pe care îl consider în egală măsură un geniu. Cândva, în 1991, An Mozart, când a fost marcat bicentenarul trecerii sale în eternitate, am interpretat simfoniile de Mozart în integralitate, cu Orchestra Barocă din Amsterdam. Le-am prezentat în Europa, dar şi în Japonia - am petrecut în Japonia două luni pentru concerte dedicate celor 41 de simfonii, care au şi fost înregistrate de Radiodifuziunea Japoneză. Şi este relevant să percepi modul în care Mozart a evoluat în simfoniile lui, de la prima sa simfonie, când l-a avut pe Johann Cristian Bach în preajmă să-l ajute. Observi că prima şi ultima mişcare sunt agreabile, plăcute. Apoi gândirea sa s-a maturizat continuu, aşa că în perioada simfoniilor nr. 16, 17, 18 şi 19, adevăratul Mozart era deja acolo. Ceea ce vreau să subliniez e că învăţa extraordinar de repede. Dacă îl comparăm cu Bach - Bach avea 12 ani când a compus prima lui piesă muzicală. Mozart a făcut asta la doar 4, când şi-a început călătoria. Iar la prima lui simfonie avea probabil 6 ani, ce mult. E interesant să observi de ce erau capabili aceşti tineri de geniu. Unii mai devreme decât ceilalţi - Mozart înaintea lui Bach, Haydn s-a exprimat chiar şi mai târziu. Să realizezi cât de rapid înţelegeau şi evoluau. Şi la Bach rata de progres era extraordinară. Mozart învăţa din contactele cu alţi artişti, cu colegi muzicieni. Asistând la concerte. Evoluţia de-a lungul vieţii e revelatoare. Ultimele 3 simfonii, incluzând-o pe cea cu nr. 39, pe care o dirijez la Bucureşti, au fost elaborate în doar 3 luni. Cele 3 luni în care lucra şi la opera sa "Flautul fermecat" - aşadar, avea o disciplină de lucru excepţională, l-am numi astăzi workaholic.

Aţi spune că ultimele 3 simfonii de Mozart alcătuiesc o trilogie sau că au fost concepute, după cum considera Nicolaus Harnoncourt, ca un întreg, ca un tot?

Cred că reprezintă împreună o trilogie. Pentru că au fost compuse în succesiune, timp de câteva ore în fiecare zi, atunci când nu se ocupa de "Flautul fermecat". Iar fiecare dintre cele trei simfonii are un profil distinct de al celorlalte. Şi e fascinant să constaţi că în Simfonia nr. 41 influenţa lui Johann Sebastian Bach e cât se poate de clară, în arta contrapunctică a ultimei mişcări. În vreme ce cea cu nr. 40, în sol minor, cea mai cunoscută poate dintre cele trei, şi cea mai cântată, oferă o ipostază cu totul inconfundabilă. Toţi aceşti compozitori au fost capabili nu doar să ofere o muzică de o calitate excepţională, dar au reuşit să o facă şi într-o manieră care are varietatea drept cuvânt de ordine. Mozart nu doreşte niciun moment să se repete pe sine însuşi.

Dirijaţi o orchestră simfonică la Bucureşti şi nu un ansamblu baroc. Orchestra Filarmonicii din Bucureşti evident că nu este familiarizată cu practica interpretării informate istoric, al cărei pionier şi promotor consacrat sunteţi. Ce v-aţi propus să obţineţi din această colaborare, care sunt obiectivele dumneavoastră legate de cele două concerte?

În ceea ce priveşte ansamblurile baroce - Orchestra Barocă din Amsterdam este singurul de acest fel cu care colaborez. Pentru că, altfel, aş încerca să transform ansamblul din faţa mea în propria mea orchestră barocă, pentru că ştiu cum să obţin sunetul pe care mi-l doresc. Atunci când lucrez cu o orchestră modernă, trebuie să conştientizezi ceea ce vrei să obţii, cât de departe este acel rezultat şi cât de departe doreşti să mergi. Şi, trebuie să recunosc, atunci când am început repetiţiile pentru Suita I de Bach cu Orchestra Filarmonicii "George Enescu", nu aş fi crezut că vom ajunge la nivelul la care suntem acum, după ce-a de-a treia repetiţie. Observi că membrii orchestrei se străduiesc să se adapteze, sunt doritori să ajungă la rezultatul sonor pe care ni-l propunem. Când le cer să folosească mai ales corzi libere, mai puţin vibrato, chiar încearcă să facă asta. Iar rezultatul acestui exerciţiu de voinţă este remarcabil.

Versiunea integrală a interviului cu Ton Koopman - în curând, în seria de emisiuni "Poveștile de succes ale muzicii", la Radio România Muzical.