Roderick Cox, un dirijor apreciat la pupitrele unor ansambluri de prestigiu din Statele Unite ale Americii și Europa și dedicat redescoperirii repertoriale și susținerii noii generații, colaborează pentru a doua oară cu Orchestra Națională Radio, săptămâna aceasta. Programul pe care îl vor prezenta împreună vineri, 22 mai 2026, începând cu ora 19.00, reunește Concertul nr. 5 în la major pentru vioară și orchestră de Wolfgang Amadeus Mozart, ce o are ca solistă pe Noa Wildschut și Simfonia nr. 7 în do major, "Leningrad" de Dmitri Șostakovici.

Mă bucur foarte mult să mă aflu din nou alături de această orchestră. Este a doua mea colaborare cu Orchestra Națională Radio și a treia vizită în România. Mă bucur, pur și simplu, de lucrul împreună cu acest ansamblu. Sunt muzicieni extrem de serioși, care pun suflet și pasiune în muzică. Asta îmi amintesc cel mai clar de la precedenta noastră întâlnire: intensitatea cu care fiecare muzician s-a dăruit în timpul concertului. Cred că acesta este unul dintre lucrurile cu adevărat speciale, atât la această orchestră, cât și la orice ansamblu - ca artiștii să se ofere complet publicului, fără rezerve, pe scenă.

Mă încântă foarte mult și faptul că vom explora împreună universul lui Șostakovici. Nu am mai interpretat împreună lucrări semnate de el până acum, dar am convingerea că va fi un concert remarcabil și o experiență grozavă pentru public.

Ce vă motivează astăzi ca dirijor?

Cred că răspunsul este o combinație de mai mulți factori.

În primul rând, dragostea pentru muzică - aceasta trebuie să rămână întotdeauna forța fundamentală care ne ține în mișcare ca artiști. Apoi, există o curiozitate profundă: curiozitate față de muzică, față de artă în general, dar și față de ceea ce înseamnă, în esență, să fii om.Pentru că muzica, în opinia mea, ne oferă o cale de a înțelege experiența umană. Nu o spun într-un sens clișeic. De exemplu, prin muzica lui Șostakovici, simt uneori că se deschide o fereastră către anii '40, către realitatea războiului, către presiunea teribilă a regimului stalinist și către felul în care suferința umană putea fi trăită și transpusă în sunet.

Mai este și un alt aspect: cred că, într-o anumită măsură, există și o formă de ego artistic, care mă motivează. Ca muzicieni, ca interpreți, vrem să avem ceva de spus. Vrem ca publicul să asculte verisunea noastră a Concertului de vioară de Mozart sau a simfoniei de Șostakovici, să ne urmărească exprimându-ne prin intermediul muzicii.

Iar atunci când ajungi să simți că nu mai ai întrebări, că nu mai există nimic de descoperit sau de spus, dispare și motivația de a continua. Tocmai această nevoie de expresie, de comunicare, de dialog cu publicul, de a dărui muzica, este ceea ce mă împinge mai departe.

Aveți demult o afinitate pentru muzica lui Șostakovici și sunteți apreciat pentru interpretările creației sale. Ce vă atrage atât de mult către universul său simfonic?

Ceea ce mă fascinează în primul rând la Șostakovici este extraordinara lui capacitate de a surprinde emoția umană în muzica sa. Partiturile sale au un spectru expresiv uriaș: de la explozii sonore impresionante până la cea mai intimă atmosferă, amintind de muzica de cameră.

De altfel, am mereu senzația că fiecare notă are o necesitate, că nimic nu este în plus. Îmi place enorm această alternanță între extreme, care face ca muzica lui Șostakovici să necesite o mare maturitate artistică din partea orchestrei.

În același timp mă atrage sentimentul permanent de strădanie pe care îl poartă această muzică. Simți mereu că parcurgi o călătorie lungă, iar adevărata provocare pentru dirijor este construirea acestui arc dramatic: înțelegerea momentelor de conflict, a zonelor de tensiune și a acelor clipe care par să celebreze victoria - dar o victorie câștigată cu greu, după un parcurs profund dramatic.

Cred că Simfonia a 7-a de Șostakovici vorbește foarte direct lumii în care trăim astăzi, iar acest lucru este esențial în interpretarea ei. Desigur, nu pot să mă întorc în 1942 și să îmi imaginez cu adevărat experiența asediului Leningradului, ceața deasă a războiului sau presiunea teribilă exercitată de regimul stalinist.

Însă, privind lumea contemporană - marcată din nou de conflicte, războaie, incertitudine, cenzură, precum și de o nevoie profundă a oamenilor de a-și exprima condiția prin artă - această muzică apare cât se poate de actuală. Încerc să o interpretez tocmai prin această lentilă a prezentului, prin prisma propriilor noastre frământări.

Mă gândesc, de pildă, la partea a treia, unde intervențiile corzilor au pentru mine forța și expresia unor mărturii. Într-un anumit sens, fiecare interpret trebuie să aducă în această muzică propria voce interioară, propria poveste și propria sensibilitate, pentru ca lucrarea să prindă viață cu adevărat. Iar în cazul unei simfonii de asemenea dimensiuni, cred că este necesară această asumare personală, precum și o anumită doză de libertate ce permite o interpretare sinceră și produndă.