Dirijorul Manuel Hernández Silva se va afla pentru prima dată la conducerea Orchestrei Naționale Radio în concertul ce are loc mâine, 5 decembrie 2025, la Sala Radio. În programul muzical al serii figurează Concertul nr. 1 op. 11 în mi minor pentru pian și orchestră de Frederic Chopin, ce îl are ca solist pe Javier Perianes, un vechi colaborator al lui Manuel Hernández Silva, și Simfonia I op. 68 în do minor de Johannes Brahms. Concertul începe la ora 19.00 și va fi transmis în direct de Radio România Muzical.

Printre repetiții, Manuel Hernández Silva a povestit despre abordarea sa driijorală, despre colaborarea cu Orchestra Națională Radio și aprecierea pe care o poartă muzicienilor români, dar și despre experiențele sale muzicale din Venezuela - în programul "El sistema", de la Viena și din Spania, între altele:

Aș dori să începem cu ceea ce vă caracterizează procesul de lucru, ca muzician. Cum abordați o partitură?

Abordez partitura dintr-o perspectivă tradițională, pe care o îmbin cu o viziune muzicologică. Am studiat la Viena, unde am petrecut douăzeci de ani; acolo am lucrat cu profesorul meu german, maestrul Reinhard Schwarz. Împreună, am pătruns foarte adânc în muzica clasicismului și romantismului, în mod special în universul lui Brahms. Aleg să îl abordez pe Brahms din perspectiva clasică, nu din cea wagneriană. Mă apropii de Brahms dinspre Beethoven, nu dinspre Wagner. Așa îl înțeleg eu - ca pe un muzician fundamental clasic. Era tradiționalist, scria pentru corn natural, prefera orchestre mai mici, iar concepția lui asupra muzicii era una clar clasică, mai puțin romantică.

Consider că abordarea muzicologică ajută enorm un dirijor. Cred că un dirijor are datoria de a citi mult: despre muzică, despre contextul socio-istoric al unei lucrări. Este, după părerea mea, esențial. Trebuie să te apropii de o partitură și printr-o lentilă muzicologică. Apoi, trebuie cunoscută tradiția - nu neapărat urmată, dar înțeleasă, pentru a putea fi ulterior luate decizii. Iar în cele din urmă, trebuie să ai încredere în glasul propriei inimi.

Eu nu vreau să fiu un artist care citește ceva, se documentează, și apoi urmează orbește linia tradiției, ignorând inspirația momentului. De pildă, săptămâna aceasta, chiar după prima repetiție, am simțit imediat că trebuie să ajustez anumite lucruri în abordarea partiturii în funcție de orchestră. Nu pentru că ar fi fost bine sau rău, ci pentru că simțeam că muzicienii își doresc o anumită interpretare. Ca dirijor, lucrezi cu alți artiști - nu ești singurul artist din sală. Uneori simt că orchestra îmi face o propunere, fără cuvinte, doar prin felul în care cântă. Iar dacă îmi place, o accept. Spun: "Da, e posibil, e frumos." În ipostaza de dirijor, trebuie să îmbini toate aceste elemente.

Așadar, chiar de la prima repetiție simțiți deja cum funcționează orchestra?

Da. Și cu siguranță funcționează și viceversa - și muzicienii capătă o impresie despre mine. Desigur, relația se poate schimba, se poate dezvolta. Sunetul se va transforma pe parcursul săptămânii, pentru că ne cunoaștem reciproc mai bine, eu știu ce îmi doresc, iar ei simt direcția. Este un proces fascinant, ceea ce are loc între dirijor și orchestră, aproape ca o poveste de dragoste: trebuie să ne întâlnim, să ne descoperim reciproc și să avem considerație unul față de celălalt. Este foarte frumos.

Este prima dată când lucrați cu o orchestră din România?

Da, este prima mea vizită în România. Am însă mulți cunoscuți de aici, am întâlnit muzicieni români minunați, în aproape toate orchestrele cu care am colaborat. Muzicienii români seamănă, într-un fel, cu cei venezueleni - eu m-am născut în Venezuela. Voi, românii, aveți pasiune! Temperamentul acesta îmi este foarte familiar și plăcut. Îmi face plăcere să lucrez cu oameni cu caracter.

Chiar de la prima repetiție, aș putea spune că Orchestra Națională Radio mi-a lăsat impresia că are un sunet aparte. Așa cum spuneam, muzicienii din Orchestra Națională Radio cântă cu personalitate. Când eu cer ceva, ei răspund imediat - au o atitudine foarte prietenoasă.

La repetiția de dimineață, am observat ceva ce mi-a plăcut foarte mult: fiica fagotistului principal, o copilă de vreo 5 ani, a stat pe scenă, în mijlocul orchestrei. A fost foarte liniștită. Poate tatăl nu avea cu cine să o lase și nu a vrut să lipsească de la repetiție, nu știu... dar copila a stat acolo fără să deranjeze o clipă. Pentru mine, această întâmplare spune ceva profund despre umanitatea și frumusețea orchestrei de aici. Îmi place enorm.

Ce amintiri vă leagă de muzicienii români pe care i-ați cunoscut?

Am avut un student român extraordinar - Mihnea Ignat. A studiat cu mine în Spania - un om minunat. La Viena, am cunoscut de asemenea muzicieni români, care m-au impresionat prin atitudinea prietenoasă. În general, simt că românii pe care i-am cunoscut sunt oameni pe care te poți baza. Când un român îți spune "ești prietenul meu", este ceva serios, o legătură pentru o viață întreagă.

Ce puteți să ne spuneți despre colaborarea cu pianistul Javier Perianes?

Îl cunosc pe Perianes de foarte mulți ani, de când era la începutul carierei. L-am dirijat în Spania, la Orchestra din Córdoba, unde eram director artistic și dirijor principal. Apoi, de-a lungul carierei lui, am abordat împreună integrala concertelor pentru pian de Beethoven de patru ori. Toate cele cinci concerte - de patru ori! Am lucrat și Schumann, și Mozart, Grieg, Bartók, Saint-Saëns, Ravel, Chopin, Brahms… Și trebuie să vă spun că îl consider unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Suntem ca frații. Javier este un artist - îi spun mereu: "Nu ești pianist, ești artist." El grăiește prin intermediul pianului. Este un poet al sunetului, iar în acest repertoriu este perfect. Nu îl preocupă tehnica, deși are o tehnică strălucită; se gândește la frazare, la cânt, la respirație. Iar pentru mine, ca dirijor, este extrem de ușor și plăcut să colaborez cu el.

Ați fost descris ca un dirijor care electrizează atmosfera din sală, care transformă orchestra cu care susține un concert. Care este "secretul" dumneavoastră?

Nu știu dacă există un secret… Sunt muzician. Săptămâna aceasta dirijez Brahms, săptămâna viitoare repertoriu latino-american, apoi altceva... Repertoriul meu este eclectic, dar abordez fiecare opus cu multă seriozitate. Când urc pe scenă, credeți-mă, nu mă gândesc la mine. Mă gândesc la Brahms. Eu nu sunt important - Brahms este zeul. La fel, Chopin. Dacă pornești cu această perspectivă, cred că se transmite direct către public. Îmi place când publicul simte că "mor pe scenă" ca să fac muzică bună. Poate de aceea se creează această energie. Sunt un dirijor foarte ritmic, ceea ce în Brahms este esențial - dar ritmul privit nu în sensul muzicii latino sau salsa, ci pur și simplu ritmul ca relație între timp și spațiu. Asta mă pasionează, să înțeleg cât se poate de bine această relație.

Aș vrea să vorbim și despre viața muzicală din Spania.

În Spania, dezvoltarea a fost foarte rapidă după World Expo '92, care a avut loc la Sevilla - atunci a explodat interesul pentru orchestre, s-au construit mari săli de concert, s-au pus bazele unor festivaluri. Astăzi avem festivaluri internaționale cu cei mai buni artiști și dirijori din lume. Orchestrele au crescut enorm. Lucrez ca dirijor cu toate orchestrele spaniole, iar în prezent colaborez îndeaproape cu Orchestra Simfonică din Murcia, într-o sală superbă, proiectată de același arhitect care a realizat din Auditorio Nacional de Música din Madrid. Orchestra sună minunat, sunt muzicieni extraordinari. Există astăzi instrumentiști spanioli în cele mai prestigioase orchestre din lume: Filarmonica din Viena, Los Angeles Philharmonic, Philadelphia Orchestra…

Aici, în România, aveți o tradiție uriașă. Festivalul Enescu este incredibil. Iar în ceea ce privește dirijorii, se știe că România a dat lumii unul dintre cele mai mari nume din istorie - Sergiu Celibidache. Muzica clasică este, în fond, o lume unitară, iar acolo unde există excelență, asemănările sunt mult mai puternice decât diferențele.

Care este atitudinea publicului din Spania în privința muzicii clasice?

Publicul este, în general, mai în vârstă, dar totuși în ultimii ani am observat o creștere semnificativă a numărului de tineri care vin la concerte. De exemplu, la Orchestra Simfonică din Murcia, un anasamblu cu care colaborez îndeaproape, avem un program de concerte de familie - sala de 1.600 de locuri este plină la fiecare concert. Avem îndeosebi public tânăr, copii cu părinți și bunici. Este o adevărată sărbătoare pentru noi, muzicienii. Există o orchestră a copiilor, orchestra de tineret și orchestra profesionistă, toate sub egida aceleiași instituții. Dirijez și orchestra de tineret, iar la ultimul concert, Simfonia a 9-a de Dvořák s-a cântat într-o sală plină cu 1.600 de tineri. Acesta este viitorul.

M-am născut în Venezuela și am lucrat în programul "El Sistema" timp de cinci ani. Nu mai dirijez acolo acum din cauza situației politice, dar rămân apropiat de familia "El Sistema". Chiar astăzi am vorbit cu Gustavo Dudamel, pe care l-am dirijat când era tânăr, pe vremea când era prim-violonist. Am predat în Venezuela, am lucrat îndeaproape cu maestrul José Antonio Abreu și am fost un prieten al familiei sale. Sunt în continuare invitat să dirijez în Venezuela, dar am ales să nu o fac momentan. Totuși, lucrez pretutindeni cu muzicieni formați în "El Sistema" - precum Pacho Flores, unul dintre cei mai mari trompetiști ai lumii.

Când văd, ca astăzi la repetiție, copii care vin să ne asculte, mă emoționează profund.