Leonard Slatkin, între cei mai reprezentativi dirijori ai Americii, va conduce Orchestra Filarmonicii George Enescu în cele două concerte programate joi, 23 aprilie și vineri, 24 aprilie 2026, la Ateneul Român. Despre revenirea sa pe scena bucureșteană, renumitul artist a stat de vorbă cu Ioana Țintea.

Reveniți la Ateneul Român cu un program care traversează zone stilistice foarte diferite, o alăturare interesantă între modernitate și romantism. De altfel, sunteți și un devotat promotor al compozitorilor americani de secol XX. Ce poate descoperi publicul în lucrarea Circuits de Cindy McTee?

Este foarte greu de definit ce înseamnă muzica americană, deoarece suntem o națiune formată din oameni proveniți din toate colțurile lumii. Prin urmare, muzica noastră reprezintă, de fapt, o îmbinare de idei, limbi și culturi diferite. Piesa Circuits de Cindy McTee își are rădăcinile în ritm. Este o lucrare cu un caracter mecanic, care nu se oprește niciodată până la final. Abundă în percuție și este puternic influențată de jazz. Cred că publicul ar trebui să fie atent la culorile sonore, pentru că multe dintre ele sunt neobișnuite: apar rapid, dispar și revin, astfel încât nu știi niciodată cu adevărat ce urmează. Lucrarea durează aproximativ cinci minute și este concepută ca o uvertură. Termenul "circuits" are multiple sensuri: poate însemna cercuri, conexiuni sau poate trimite la electricitate și computere. Este un cuvânt esențial, dar, mai presus de toate, piesa vorbește despre energie. Și aceasta este, în esență, Circuits: cinci minute de energie continuă, fără întrerupere.

Colaborarea cu tineri muzicieni este o constantă în activitatea dumneavoastră. În cazul lui Kian Soltani, ce v-a atras în mod special?

Prima dată când am lucrat cu el a fost chiar aici și am descoperit imediat că este un muzician extraordinar. Este foarte minunat să întâlnești un artist care își permite să fie liber pe scenă. Astăzi există mulți soliști care interpretează muzica încercând să respecte cu strictețe ceea ce este scris în partitură. Și acest lucru este, desigur, perfect valabil. Însă Kian aduce ceva în plus - cântă dincolo de note, adaugă o dimensiune personală, aproape ca și cum ar intra în contact direct cu gândirea compozitorului. Acest tip de sensibilitate îl face ideal pentru Concertul de Schumann, o lucrare profund romantică și foarte liberă ca expresie. Stilul său se potrivește perfect cu acest univers sonor. În plus, are o paletă dinamică impresionantă, poate trece cu ușurință de la nuanțe extrem de delicate la momente de mare intensitate. Sunt convins că rezultatul va fi o interpretare remarcabilă a unei lucrări atât de frumoase din repertoriul romantic.

Simfonia a II-a de Rahmaninov este lucrarea pe care ați dirijat-o cel mai des de-a lungul timpului. Ce a făcut ca această partitură să revină constant în repertoriul dumneavoastră?

În primul rând, există o legătură personală cu familia mea. Fratele bunicului meu a fost dirijor și a fondat, în 1903, o orchestră la New York, numită Russian Symphony Orchestra of New York. Aceasta a prezentat în premieră în Statele Unite numeroase lucrări din repertoriul rus, inclusiv această simfonie. Așadar, relația mea cu această muzică este una veche și profundă. Mult timp, lucrarea nu a fost interpretată foarte des, însă astăzi o regăsim tot mai frecvent în programele de concert, ceea ce mi se pare un lucru minunat. Îmi face o deosebită plăcere să o dirijez. Deși a fost compusă la începutul secolului al XX-lea, universul ei sonor ne trimite mai degrabă la lumea lui Ceaikovski. Este o muzică gravă, profundă, dar care conține și una dintre cele mai frumoase mișcări lente scrise vreodată. Este acel moment pe care îl așteptăm cu toții: tema clarinetului care se desfășoară peste acompaniamentul cald al corzilor. Este una dintre lucrările mele preferate.

Proveniți dintr-o familie cu o importantă moștenire artistică și cu tradiție muzicală. Într-un interviu anterior spuneați că această moștenire v-a influențat profund felul în care construiți relația cu o orchestră. În ce mod se reflectă concret această experiență personală în colaborarea dumneavoastră cu muzicienii?

Aproape toți membrii familiei mele au fost muzicieni, iar acest lucru m-a învățat foarte devreme să respect ceea ce fac. Îi priveam pe părinții mei repetând și studiind, observam cum schimbau idei cu colegii lor atunci când interpretau cvartete, alte lucrări de muzică de cameră sau chiar în cadrul orchestrei. Astfel, am ajuns la convingerea că în calitate de dirijor este mai potrivit să mă consider parte din ansamblu. Desigur, rolul meu este să dirijez, dar încerc să răspund permanent la ceea ce face orchestra. Se creează, în acest fel, un veritabil dialog muzical: muzicienii urmează direcția pe care o propun, dar în același timp, și eu sunt atent la ideile lor. Așa cum spunea profesorul meu, uneori muzicienii pot avea idei chiar mai bune decât dirijorul. Iar atunci când se întâmplă acest lucru, aleg să merg în direcția sugerată de ei.

Există diferențe în modul în care comunicați cu o orchestră astăzi, comparativ cu începuturile carierei dumneavoastră?

Cu siguranță, astăzi mă bazez pe o experiență mult mai vastă. Vin aproape întotdeauna în fața orchestrei cu lucrări pe care le cunosc foarte bine, pe care le-am dirijat de-a lungul întregii vieți. Majoritatea muzicienilor respectă această experiență, iar acest lucru schimbă și modul de comunicare. Nu mai simt nevoia să insist asupra detaliilor tehnice sau să "predau" notele partiturii. În schimb, încerc să vorbesc despre ceea ce aș numi esența muzicii: ce se află dincolo de note, care este sensul lor, ce poveste transmit. Nu mă mai preocupă să corectez fiecare mică imperfecțiune sau să pierd timp cu observații de tipul "nu este legat" sau "aici sunt note greșite". Aceste lucruri erau, poate, mai importante pentru mine la începutul carierei. Astăzi, rolul meu este să ofer o viziune, să împărtășesc cât mai mult din propria experiență și să creez un cadru în care muzica să prindă viață la un nivel mai profund. În același timp, continui să învăț de la fiecare orchestră cu care lucrez.

Cum definiți scena dirijorală actuală? Care este rolul dirijorului în societatea de astăzi?

Rolul dirijorului s-a schimbat foarte mult față de perioada în care mi-am început cariera, acum aproape 60 de ani. În primul rând, repertoriul este mult mai vast. Astăzi, dirijorii abordează și muzică de film, concerte pop, există o diversitate mult mai mare și, desigur, mult mai multă muzică decât în trecut. În aceste condiții, nu este posibil ca o singură persoană să le facă pe toate - pur și simplu nu se poate. De aceea, cred că rolul dirijorului este să descopere acea muzică care are o semnificație specială pentru el și să o aducă în fața orchestrei. La începutul carierei mele, ideea era să dirijezi cât mai mult posibil. Și poate că acest lucru rămâne valabil pentru un dirijor foarte tânăr. Însă, pe măsură ce capeți experiență este important să devii mai selectiv și să nu încerci să faci totul. Nu putem face totul la fel de bine. Cu cât înveți mai repede ce nu ți se potrivește, cu atât vei avea mai mult succes.

Dintre toate poveștile hollywoodiene legate de familia Slatkin, una dintre cele mai fascinante rămâne apropierea de Frank Sinatra. Cum vă amintiți acele întâlniri?

Frank Sinatra a fost o persoană care a devenit foarte apropiată de părinții mei. Au lucrat împreună în studiouri, în special la înregistrări, de cele mai multe ori. Tatăl meu, în mod special, l-a sprijinit adesea, ajutându-l să înțeleagă mai bine structura și expresia muzicală. Puțini știu că Sinatra a fost și dirijor, iar pentru acest lucru apela frecvent la tatăl meu, de la care lua lecții și cu care colabora îndeaproape. Astfel, l-am văzut destul de des. Fratele meu și cu mine îi spuneam "unchiul Frank", pentru că venea la noi acasă când eram foarte mici. După cină, obișnuia să ne conducă în camera noastră, ne așeza în pat și ne cânta cântece de leagăn până adormeam. A fost un privilegiu să-l putem numi prieten pe Frank Sinatra - mai ales că, așa cum se spune, nu era deloc de dorit să-l ai ca adversar.

Pe site-ul dumneavoastră aveți o secțiune de jurnal în care povestiți despre activitatea dumneavoastră, concerte, turnee și reflecții profesionale. Ce v-a determinat, la început, să transpuneți experiențele de pe scenă în text scris?

Întotdeauna mi-a plăcut să scriu - fie versuri, fie muzică. În perioada liceului, scriam povestiri scurte, mai ales science fiction, și îmi făcea mare plăcere acest lucru. Pe măsură ce muzica a devenit tot mai importantă în viața mea, nu am mai avut însă timpul necesar pentru a continua să scriu. Apoi, în urmă cu aproximativ 13-14 ani, am început să lucrez la site-ul meu și să public texte acolo. Treptat, cred că și scrisul meu s-a îmbunătățit. Acest parcurs m-a condus, în timp, la publicarea a cinci cărți. În prezent, scriu articole pentru reviste și chiar discursuri pentru alți oameni. M-am întrebat adesea dacă aș fi devenit scriitor, dacă nu aș fi ales muzica. Este posibil - poate că aș fi urmat și acest drum. Un lucru pe care încă nu l-am făcut este să scriu despre propriile începuturi într-o formă mai amplă. Mi-ar plăcea să scriu un roman, o lucrare de ficțiune, poate inspirată din lumea muzicii. Nu sunt încă sigur în ce formă va veni acest proiect - și, desigur, trebuie să găsesc și timpul necesar pentru a-l realiza.

V-ați gândit că aceste texte ar putea, la un moment dat, să se transforme într-un volum autobiografic?

Primele două cărți pe care le-am scris sunt, într-un fel, autobiografice. Prima se numește Conducting Business, iar a doua Leading Tones. Ambele spun multe despre viața mea și despre lumea muzicii. În ele vorbesc despre oamenii pe care i-am întâlnit și cu care am crescut profesional, despre experiențele mele din acest univers artistic. Așadar, am scris deja un fel de autobiografie, chiar dacă nu am numit-o astfel, pentru că aceste cărți includ și alte tipuri de reflecții și teme. În prezent, știu că există cineva care realizează un documentar despre mine. Poate că acela va deveni, într-un fel, adevărata mea autobiografie - sau poate nu. Nu știu încă.