Încă o dată, încheiați stagiunea Orchestrei de Cameră Radio. Cum vă simțiți în această ipostază și de ce ați ales acest program?

Este întotdeauna o bucurie să revin la această minunată orchestră de cameră și, cu atât mai mult, să încheiem împreună stagiunea într-o atmosferă festivă. Este un program pe care îl iubesc foarte mult. Știu cât de bine interpretează această orchestră muzica lui Mozart, așa că alegerea Simfoniei nr. 40 în sol minor a venit firesc. Desigur, avem și una dintre ultimele sale creații concertante, Concertul pentru clarinet. Este prima dată când colaborez cu Pablo, însă am auzit numai lucruri excelente despre el și sunt foarte nerăbdător să construim împreună propria noastră interpretare. Am dorit, totodată, să aducem și ceva diferit: uvertura de Gluck cu care deschidem seara este plină de dramatism antic, de pasiune, de forță și de tensiune. În ciuda faptului că este olucrare mai puțin cunoscută publicului, sper să ajungă să fie îndrăgită.

Colaborați de mai mult timp cu Orchestra de Cameră Radio. Care considerați că sunt particularitățile ei?

Muzicienii din ansamblu foarte deschiși și receptivi. Pe măsură ce ajungem să ne cunoaștem tot mai bine, repetițiile devin mai rapide. În fond, un dirijor vorbește în timpul repetițiilor, dar ideal este să vorbească cât mai puțin. Lucrurile ar trebui demonstrate prin gest, pentru că dirijatul este, în esență, un limbaj al mișcării. Atunci când revii la aceeași orchestră, legătura dintre gesturile tale și răspunsul muzicienilor devine tot mai puternică. Astfel, ajungem mai repede la rezultatul dorit și putem dedica mai mult timp detaliilor. Cred că acest lucru este satisfăcător pentru toți și permite interpretărilor să capete o energie specială, să fie cu adevărat vii. Chiar și în această dimineață, la prima repetiție, le spuneam muzicienilor: "Să fim spontani aici, să vedem ce se întâmplă în concert", în loc să planificăm exact fiecare detaliu.

Ați avut o carieră de mare succes ca violoncelist. Ce v-a determinat să treceți la dirijat?

Este o întrebare foarte bună. Am crescut cântând la violoncel în orchestre încă de la o vârstă foarte fragedă. Astfel, repertoriul simfonic, cameral și de operă a făcut parte din viața mea încă de la început. Ca violoncelist, mi-am dedicat mare parte din carieră muzicii de cameră, în special trio-urilor cu pian. Spre sfârșitul celui de-al doilea deceniu de viață, după mulți ani dedicați violoncelului, am simțit nevoia unei noi provocări. A fost o decizie foarte spontană să încerc dirijatul. Lucrurile au evoluat apoi destul de repede, iar de atunci nu am privit niciodată înapoi. Cu toate acestea, mai cânt la violoncel din când în când.

Credeți că experiența dumneavoastră bogată în muzica de cameră și acea relație foarte intimă care se creează între muzicieni se reflectă și în stilul dumneavoastră dirijoral?

Mă consider foarte norocos că am făcut atât de multă muzică de cameră, pentru că acolo înveți mecanismele fundamentale ale limbajului marilor compozitori: cum funcționează armonia, cum poate fi construit discursul muzical pornind de la linia basului, cum să asculți cu adevărat pe cei din jur. Cred că tocmai această capacitate de a asculta, pe care o dobândești în muzica de cameră, este esențială. Există permanent un schimb de energie și de idei între interpreți. Același lucru se întâmplă și între secțiunile unei orchestre, dar și între dirijor și orchestră. Îmi doresc să fiu inspirat la rândul meu de muzicieni, nu doar să impun propriile idei. Pentru mine, trecerea de la muzica de cameră la dirijat a fost foarte firească. Faptul că sunt instrumentist de coarde reprezintă, de asemenea, un avantaj important, deoarece coardele formează cel mai numeros grup orchestral. Înțeleg modul în care se caută și se construiește sunetul pe aceste instrumente și pot contribui uneori la rezolvarea unor probleme practice. Sunt convins că nu aș fi avut încrederea de a urca pe podium în fața unei orchestre dacă nu aș fi trecut prin experiența muzicii de cameră.

Dacă ar fi să formulați un motto al activității dumneavoastră dirijorale, care ar fi acesta?

Cred că ar fi: să ne bucurăm serios de ceea ce facem. Știu că viața muzicală nu este deloc simplă în prezent, nici pe plan internațional, nici aici, în România. Există multe provocări, inclusiv de ordin administrativ și financiar, iar finanțarea instituțiilor culturale devine tot mai complicată. Toate acestea îi pot face uneori pe muzicieni să se simtă mai puțin apreciați, ceea ce mi se pare regretabil. Cred că instituții precum orchestrele Radio trebuie prețuite, cultivate și sprijinite pentru viitor. În ciuda tuturor dificultăților, misiunea noastră rămâne aceea de a inspira și de a aduce bucurie publicului. Dacă noi înșine găsim bucurie în ceea ce facem, atunci aceasta se va transmite și celor care ne ascultă. Desigur, lucrăm cu maximă seriozitate și tratăm muzica cu respectul cuvenit, dar cred că este important să păstrăm și plăcerea de a face muzică împreună.