Dirijorul Jascha von der Goltz și pianistul Jean-Efflam Bavouzet sunt, astăzi și mâine, 26 și 27 martie 2026, invitații concertelor Orchestrei Filarmonicii "George Enescu", la Ateneul Român. Publicul poate asculta celebrul Concert nr. 5 în Mi bemol major "Imperialul" pentru pian și orchestră de Ludwig van Beethoven, precum și Simfonia nr. 1 în Re major de Gustav Mahler. Cu mai multe detalii - Jascha von der Goltz, într-un interviu oferit colegei noastre, Ioana Țintea.

Reveniți la Ateneul Român după experiența concursului "Jeunesses Musicales" de la București, ediția 2019, atunci când ați câștigat locul al II-lea. Cum simțiți această întoarcere, acum în ipostaza de dirijor invitat?

Este grozav, mă simt foarte bine. Recunosc toate locurile de acum șapte ani, dar, în același timp, e ca o primă întâlnire cu orchestra. Deși am mai lucrat împreună în contextul concursului, acum, însă, am impresia că sunetul orchestrei s-a schimbat mult - în bine, ceea ce este cu atât mai plăcut. Este minunat lucrul cu muzicienii ansamblului pentru că sunt foarte deschiși, profesioniști și simt că există o conexiune puternică între noi. Înțeleg ceea ce le transmit și sunt dispuși să experimenteze, să construiască împreună. În același timp, vin și ei cu propriile idei muzicale, pe care încerc mereu să le integrez dacă acestea se potrivesc cu viziunea mea asupra lucrării. Simt că este o colaborare foarte bună.

Proveniți dintr-o familie de muzicieni foarte respectată din Germania, tatăl dumneavoastră, Gottfried von der Goltz, este un nume de referință în muzica barocă. Cum a fost pentru dumneavoastră să creșteți într-o familie cu o asemenea tradiție muzicală?

A fost minunat. Cred că această experiență m-a format cu adevărat ca muzician. Nu doar studiul în sine, ci și faptul că am cântat în diferite orchestre, atât ca timpanist, cât și ca violoncelist - lucruri extrem de importante pentru mine la o vârstă fragedă. În plus, eram aproape mereu prezent la repetiții. Uneori nu aveau cu cine să mă lase acasă, așa că mă luau cu ei. Stăteam acolo, mă jucam cu Lego sau cu alte jucării și fără să-mi dau seama muzica devenea parte din mine. Mai târziu, când am decis să devin dirijor, am simțit nevoia să mă desprind puțin de această zonă a muzicii vechi și a interpretării istorice. Știam că îmi doresc să merg într-o direcție diferită. Am avut întotdeauna o pasiune puternică pentru repertoriul romantic.

Simfonia I de Gustav Mahler este una dintre lucrările emblematice ale repertoriului orchestral, ce marchează tranziția de la romantismul târziu la modernismul secolului XX. Care este perspectiva dumneavoastră asupra acestui opus?

Pentru mine este foarte interesant faptul că ambele lucrări din program, Imperialul lui Beethoven și această simfonie de Mahler, par să marcheze un fel de încheiere a unei etape. Și în acest caz este, așa cum ați spus, perioada romantică. Mahler a fost, într-un fel, primul compozitor care a adus viața cotidiană într-o simfonie. Așa cum se poate auzi, apar brusc fanfare sau episoade care par mai degrabă niște schițe - muzica nu curge mereu continuu, ci este alcătuită din imagini sau impresii. Pentru mine, ceea ce este cel mai fascinant la Mahler este caracterul profund biografic al muzicii sale.

Lucrările lui sunt, într-un fel, 100% legate de propria viață. De exemplu, după prima sa simfonie, a ajuns chiar să apeleze la Sigmund Freud pentru sprijin psihologic. Există și o poveste marcantă din copilăria lui: tatăl său nu era un om blând și își trata mama foarte dur. Certurile erau frecvente, iar micul Mahler fugea adesea din casă, plângând și simțindu-se copleșit. În acele momente, pe stradă treceau fanfare evreiești, cu o muzică energică și aparent veselă. De aici vine, cred, acel contrast atât de specific la Mahler: introduce adesea astfel de momente "vesele" exact acolo unde par nepotrivite. Dincolo de suprafață, muzica lui nu este niciodată cu adevărat luminoasă - există mereu o dimensiune tragică, uneori chiar stranie. Nu este o muzică în esență pozitivă: fiecare moment luminos ascunde ceva profund tragic, iar fiecare pasaj tragic conține, la rândul lui, o urmă de speranță. Tocmai această complexitate îl face un compozitor atât de complet.

Leonard Bernstein afirma că Mahler este "cel mai ușor de interpretat", datorită indicațiilor extrem de detaliate din partitură. Împărtășiți această opinie?

Da, Mahler a fost, probabil, unul dintre cei mai mari dirijori din istorie. Aș spune că poate Carlos Kleiber s-a apropiat de acest nivel. Fiind atât dirijor de muzică simfonică, cât și de operă, Mahler avea o înțelegere extraordinară a scriiturii muzicale. Dacă urmărești partitura, observi că totul este construit impecabil, fiecare detaliu funcționează perfect. Cu toate acestea, muzica lui nu este deloc ușor de dirijat. Dimpotrivă, este extrem de solicitantă, mai ales din cauza numeroaselor fluctuații de tempo și a flexibilității agogice. Leonard Bernstein avea, fără îndoială, dreptate în multe dintre observațiile sale despre Mahler. Și totuși, este fascinant cât de diferite pot fi interpretările. Dacă ne gândim, de exemplu, la această simfonie, nu știu exact cât dura în versiunea lui Bernstein, dar cu siguranță era mai amplă, în timp ce știm că Mahler însuși o dirija în aproximativ 50 de minute - o durată pe care, cred, nimeni nu a mai atins-o de atunci. Așadar, există o mare libertate de interpretare. Însă, în ceea ce privește agogica și paleta de culori orchestrale, indicațiile lui Mahler sunt extrem de precise.

În "Imperialul" de Beethoven veți colabora cu pianistul Jean-Efflam Bavouzet. Va fi aceasta prima dumneavoastră întâlnire artistică cu renumitul muzician francez?

Da, va fi prima mea întâlnire și o aștept cu mare nerăbdare. El a înregistrat toate concertele de Beethoven, iar interpretările lui îmi plac foarte mult. De aceea am lucrat doar cu orchestra până acum, pentru că simt că am deja o idee clară despre direcția în care își dorește să meargă. Am vrut să pregătesc orchestra cât mai bine, astfel încât la prima noastră repetiție să putem lucra cât se poate de eficient.

Din experiența dumneavoastră, ce anume face ca o colaborare dirijor-solist să devină cu adevărat memorabilă pentru public?

Cred că, atunci când dirijorul și solistul reușesc să aibă încredere unul în celălalt, totul funcționează. În general, timpul de repetiții este foarte limitat - două sau trei zile, uneori cu două concerte, cum este cazul acum la Ateneul Român -, iar în unele situații nici măcar nu ne cunoaștem înainte. De aceea, încrederea este esențială. Sunt momente în care știu că nu trebuie să intervin prea mult, pentru că orchestra îl ascultă deja pe solist. Atunci mă retrag, pentru a lăsa muzica să respire. La fel, și solistul simte, în anumite pasaje, că trebuie să preia inițiativa și să conducă. Cred că cel mai frumos pentru public este atunci când această colaborare devine atât de naturală, încât pare că există o singură personalitate artistică în doi oameni.