Miercuri, 16 iulie 2025, Festivalul de la Bregenz se deschide cu o montare nouă a operei Oedipe de George Enescu. Hannu Lintu, dirijorul acestei serii de spectacole, mi-a vorbit despre relaţia lui cu partitura, dar şi cu muzica lui Enescu, în general.

Maestre Hannu Lintu, debutaţi în Festivalul de la Bregenz în cadrul unei noi serii de spectacole cu opera Oedipe de George Enescu. În ce context aţi primit invitaţia? Presupun că ea a venit din partea noii directoare artistice a festivalului, Lilli Paasikivi, cu care aţi colaborat înainte la Opera Naţională Finlandeză, acolo unde sunteţi dirijor principal şi unde Paasikivi a fost până recent director artistic.

Da, aveţi dreptate, Lilli Paasikivi era şefa mea la Opera naţională finlandeză, iar în timpul colaborării noastre din Finlanda am început să fiu şi eu implicat în procesul de decizie repertorială. Aşa că atunci când Lilli şi-a creionat prima ediţie de Festival de la Bregenz, în calitate de director artistic, mi-a propus să dirijez Oedipe şi eu am spus imediat da. Am încredere în alegerile ei şi dacă ea spune că această operă merită să fie cântată, atunci sunt de acord. În plus, eram familiarizat cu opera, pe care o ascultasem, mă uitasem deja şi peste partitură, dar sigur că nici măcar nu visasem vreodată că voi avea ocazia să o şi dirijez. Dar opera m-a atras mereu, mi se pare că partitura este fascinantă, aşa că n-am ezitat să spun da.

Când anume şi în ce context v-aţi întâlnit prima dată cu Oedipe ul enescian? A fost prin intermediul unei înregistrări, al unui spectacol sau prin citirea partiturii?

Prima mea întâlnire cu Oedipe a avut loc atunci când am înregistrat cele trei simfonii ale lui Enescu. Asta se întâmpla acum foarte mulţi ani, cred că sunt deja 16. Atunci, în munca de documentare pe care o făceam pentru acest proiect, sigur că am vrut să mă uit puţin şi peste partitura cu Oedipe, operă pe care desigur că am şi ascultat-o în înregistrări. Iar apoi am avut plăcerea să îl cunosc pe maestrul Lawrence Foster, care este unul dintre cei mai importanţi experţi din lume în muzica lui George Enescu. Iar el mi-a spus mai multe despre Oedipe. Am văzut şi câteva spectacole, ultimul a fost la Paris. Am fost mereu de părere că este o creaţie ce are nevoie de timp de procesare, nu e o partitură pe care să o poţi aborda direct, trebuie să o parcurgi, apoi trebuie să o pui deoparte, apoi trebuie să meditezi la ea, trebuie să o vezi, să o asculţi, să citeşti iar şi iar partitura, deci nu este genul de opus care să ţi se deschidă rapid şi uşor. Relaţia mea cu Oedipe a înflorit gradual, aşadar, în trei stadii distincte: imprimarea simfoniilor, întâlnirea cu Lawrence Foster şi apoi vizionarea unor spectacole. Nu este o muzică pe care să o iubeşti de la început, trebuie să te apropii cu mare atenţie de ea, deoarece fiecare măsură este încărcată de sens şi compusă cu multă delicateţe, pe parcursul foarte multor ani. Musteşte de atât de multă informaţie, încât nu o poţi absorbi printr-o singură audiţie. Aproape că îmi pare rău pentru spectatorii care vor fi în sală la premiera spectacolului, întrucât cred că mulţi dintre ei vor auzi şi vedea opera lui Enescu pentru prima dată. Dar producţia este minunată şi face ca povestea să fie mai accesibilă şi sigur că şi povestea în sine este simplu de înţeles. Iar dacă te apropii de operă la nivel personal, vei înţelege sentimentele şi suferinţele lui Oedipe şi poate şi pe cele ale Jocastei şi astfel şi muzica va deveni mai uşor de înţeles.

E o mişcare foarte îndrăzneaţă a lui Enescu, să ofere întreaga poveste a lui Oedipe, de la naştere până la moarte. Sigur, povestea este episodică şi compozitorul a trebuit să se limiteze la cele mai importante momente ale vieţii lui Oedipe. Primul lucru pe care trebuie să-l faci în calitate de dirijor este să înveţi partitura. Iar când analizezi partitura şi îţi organizezi fiecare măsură, pentru că aşa trebuie procedat la Enescu, trebuie să te gândeşti la fiecare detaliu. Cred că prima etapă de studiu este una strict muzicală, deci, şi abia apoi vine reflecţia asupra personajelor. În Bregenz am avut la dispoziţie cinci săptămâni de repetiţii, şi abia în această perioadă am început să fiu conştient de legăturile dintre vieţile interioare ale personajelor şi muzică. Dar deoarece partitura este atât de complexă, atunci când începi să o lucrezi, studiul este unul pur muzical.