Sala Radio găzduiește vineri, 13 noiembrie 2026, un concert susținut de Orchestra Națională Radio, Corul Academic Radio și Corul de Copii Radio, sub conducerea muzicală a dirijorului Gabriel Bebeșelea. Despre acest eveniment aflăm mai multe dintr-un interviu acordat de Gabriel Bebeșelea colegei noastre, Cristina Cîrjan

Domnule Gabriel Bebeșelea, cum au decurs până acum repetițiile și cum ați descrie această reîntâlnire cu Orchestra Națională Radio și cu ansamblurile corale ale instituției?

Într-adevăr, săptămâna aceasta, în timpul repetițiilor, am realizat că n-am mai fost de ceva vreme la Orchestra Națională Radio. M-am bucurat să mă reîntâlnesc cu mulți prieteni muzicali pe care îi am în această orchestră și să ne imersăm într-un univers sonor absolut spectaculos.

Simfonia a III-a de George Enescu este una dintre cele mai dificile lucrări din genul simfonic, mai bine zis vocal-simfonic, pentru că avem și două coruri: Corul Academic Radio și Corul de Copii Radio. Este un limbaj extraordinar de complex, dar care îți oferă foarte multe satisfacții dacă reușești să descoperi cheia în care să citești partitura.

Este o simfonie puternic amprentată de Primul Război Mondial, scrisă la Iași, în timp ce Bucureștiul era ocupat, în exil. După cum spune și cunoscutul critic muzical Emanuel Ciomac, apropiat al lui George Enescu, este o simfonie care trebuie citită prin cheia Divinei Comedii a lui Dante. Sunt trei părți. Prima parte reflectă, de fapt, Purgatoriul, a doua parte este Infernul Războiului, iar a treia este Paradisul, unde apar și corurile.

Așadar, această simfonie reprezintă o călătorie atât din punct de vedere muzical, cât și din punct de vedere sufletesc. Muzica este extrem de emoțională și, pe cât de complexă, pe atât de plină de satisfacții sonore.

Concertul se deschide cu pagini din creația lui Richard Wagner. Avem "Preludiu și moartea Isoldei" și "Farmecul Vinerii Mari". Pe de-o parte, emoția iubirii imposibile și pe de altă parte, speranța și pacea. Cu ce ați dori să rămână publicul după întâlnirea cu universul muzical al lui Wagner?

Exact cum se încheie și simfonia lui George Enescu: cu speranță.

De fapt, în construcția acestui program am pornit de la următoarea idee. Cu puțin timp înainte ca Enescu să înceapă să schițeze Simfonia a III-a, dirijase la București premiera românească a actului 3 din "Parsifal", în care se află acest fragment, "Farmecul Vinerii Mari". Ba mai mult, în partea a treia, la un moment dat, Enescu cere utilizarea unor clopoței care sunt folosiți în biserica catolică în momentul elevației. Exact aceasta este indicația din partitură. În momentul elevației în biserica catolică, se ridică - de aceea se numește elevație - și se sfințește pâinea, adică trupul, și sângele, adică vinul. Și este direct conectat cu Sfântul Graal, care se relevă, de fapt, în "Parsifal", care este despre căutarea Sfântului Graal și descoperirea lui. Iar "Farmecul Vinerii Mari" este această lumină care pătrunde în tot universul de la Sfântul Graal, exact cum se luminează și simfonia lui George Enescu la final. Se încheie cu un paradis extrem de optimist, după toate vicisitudinile războiului din partea a doua.

Mergând mai înapoi, de la Parsifal, am conectat cu "Tristan și Isolda", pentru că este una dintre lucrările care l-au influențat pe George Enescu cel mai mult. Vorbește foarte des despre cât de importantă a fost această lucrare pentru el și, de fapt, am dorit să demonstrez, atât muzicienilor de pe scenă, cât și publicului, cât de puternic conectate sunt aceste muzici. De fapt, Enescu s-a considerat tot timpul un post-wagnerian, deși puternic influențat, bineînțeles, de muzica franceză, puternic influențat de stilemele folclorice românești.

Așadar, poate cele trei lucrări sunt conectate atât din punct de vedere ideatic, cât și din punct de vedere sonor.

Simfonia a III-a de George Enescu a fost compusă, după cum ați spus, într-o perioadă marcată de primul război mondial. Este, de asemenea, o partitură de o deosebită complexitate. Care considerați că sunt principalele provocări în abordarea unei astfel de partituri?

De obicei, nu doar în Simfonia a III-a, dar și în "Oedip", cel mai greu lucru e să descoperi firul roșu conducător. Și e un lucru extrem de laborios și care necesită foarte multă energie și foarte mult timp. Inclusiv discuții cu muzicienii pentru a releva, a reflecta, nu doar ideile muzicale ale lui George Enescu, care erau extraordinar de clare, dar mai ales această complexitate, pentru că sunt pânze care însoțesc întotdeauna materialele de acțiune, dar ele, de foarte multe ori, par că sunt mai importante decât ceea ce e un fir conducător. Din punctul meu de vedere, aceasta e cea mai mare provocare în această perioadă de compoziție a lui George Enescu: descoperirea liniei. În momentul în care se descoperă acea linie, se calibrează de la sine toate materialele.

Sunteți cunoscut și pentru activitatea dumneavoastră de cercetare. Se întâmplă ca informațiile descoperite în urma cercetării să schimbe fundamental modul în care vă raportați ca dirijor la o lucrare?

Bineînțeles. Sunt adeptul următoarei idei: interpretul trebuie să meargă întotdeauna la sursa primordială sau cât mai aproape de sursa primordială - ediție, princeps, manuscris și așa mai departe. Schițe, pe cât posibil.

De exemplu, chiar în Simfonia a III-a de George Enescu, în prima ediție, cea din 1965, pentru că abia la 10 ani după moartea lui George Enescu a fost publicată pentru prima dată această simfonie, există o greșeală foarte "amuzantă". Există o notă mică scrisă la violoncel, chiar în a doua măsură din simfonie, în tema întâi. Uitându-mă în manuscris, mi-am dat seama că acela era de fapt un "piano". Și că acea notă nu există. Ediția aceea a fost reeditată, republicată și s-a cântat astfel foarte mult timp. Și mai este un lucru: în manuscrisul care s-a păstrat, Enescu a trecut foarte multe indicații dirijorale. Există marcaje pe care Enescu le-a trecut atunci când a dirijat premiera simfoniei. Sunt foarte multe indicații de cum să tactezi, cum să subdivizezi. Și lucrul acesta nu doar că îți spune cum a dirijat Enescu, dar reușești să pătrunzi în interiorul construcției muzicale. Vezi cum a împărțit el structura, vezi cum a subdivizat și a relaxat timpii. Și atunci îți dai seama că, de fapt, muzica aceasta necesită foarte multă răbdare în cântat.

Am descoperit că în urmă cu 10 ani, în noiembrie 2016, v-ați aflat pe scena asta Sălii Radio, la pupitrul dirijoral al Orchestrei de Cameră Radio. La vremea respectivă erați deja recunoscut ca unul dintre cei mai talentați dirijori români ai generației dumneavoastră. Ne puteți spune cum s-a schimbat în acest deceniu perspectiva dumneavoastră asupra muzicii și asupra rolului și menirii dirijorului?

Sper că s-au schimbat lucrurile! Îmi place să cred că am devenit și mai mult un sclav al partiturii, un adept al studiului cât mai asiduu, cât mai bine determinat și cu cât mai multă acumulare a detaliilor dintr-o partitură. Un lucru care mărturisesc că foarte mult timp m-a însoțit și care m-a preocupat, de exemplu, chiar cu această simfonie de George Enescu, pentru că nu este prima dată când o dirijez, este faptul că de fiecare dată când reiau o lucrare am o partitură nouă. Motivul este că descopăr trasee pe care le observasem, dar cărora poate nu le dădusem atât de mare importanță sau descopăr detalii care într-o anumită cheie interpretativă capătă valențe la care nu m-aș fi gândit înainte.

Este cred lucrul principal care s-a schimbat în ultimii 10 ani, ca regulă generală: să folosesc de fiecare dată o partitură nouă atunci când dirijez chiar o lucrare pe care am dirijat-o de mai multe ori.