Dirijorul Gabriel Bebeșelea se va afla la pupitrul Orchestrei Filarmonicii „George Enescu” în concertele de săptămâna aceasta. Se află, bineînțeles, alături de mine în studioul Radio România Muzical. Bună seara, maestere.

Bună seara și mulțumesc pentru invitație.

Aș vrea să începem, vorbind despre aceste două concerte. Înțeleg de la dumneavoastră că repetițiile au început deja, v-ați întâlnit cu orchestra.

Da, bineînțeles.

Aș vrea să știu cum au decurs până acum, ce ne puteți spune despre reîntâlnirea cu orchestra.

Având în vedere că e al șaselea sezon când sunt dirijor principal al Filarmonicii „George Enescu”, mă bucură de fiecare dată să mă întorc alături de colegii mei pe scenă, mai ales cu un repertoriu care mi-e foarte drag. Am abordat până acum mai multe lucrări din repertoriul muzicii austriece alături de Filarmonica „George Enescu”. Am făcut chiar stagiunea trecută, o premieră românească a Simfoniei nr. 10 de Franz Schubert. E strâns conectată de lucrarea principală pe care o interpretăm săptămâna aceasta, și anume Simfonia în Do major - Marea simfonie în Do major de Franz Schubert. Recunosc că evit să-i spun numărul pentru că este o problemă extrem de spinoasă a muzicologiei, care nici la ora actuală nu e hotărâtă dacă este Simfonia numărul 7, numărul 8 sau numărul 9, pentru că există mai multe surse de editare, publicare și de răspândire a acestei simfonii. Așadar, o simfonie extrem de masivă, de somptuoasă, o catedrală, cum mi-am amintit acum, de fapt, cu această lucrare interpretată de Barenboim - „Catedrala scufundată”, cu imaginea în oglindă a unei catedrale care se reflectă în apă - și de fapt este o muzică extrem de conectată la europenism, îmi place să spun. E o simfonie pe care Schubert a compus-o cu doar trei ani înainte să moară, pentru că a dispărut la doar 31 de ani. Unul dintre cei mai plini de viață compozitori și care au adus unele inovații la capitolul muzicii de cameră sau la lied, niște inovații care au schimbat fața acestor dimensiuni pentru tot restul istoriei; e o simfonie în care regăsim tot ceea ce Schubert a transferat prin geniul său până atunci. E o simfonie de sinteză, îmi place să-i spun. E o lucrare de foarte mari dimensiuni, mai bine de o oră de muzică, de aceea există și o glumă printre muzicieni după ce Schubert a compus Simfonia „Neterminata”, care se pare că de fapt a fost finalizată, a compus și Simfonia „Interminabilă”. Dar este una dintre lucrările mele preferate, pentru că, după cum spuneam mai devreme, e o lucrare de sinteză europeană. Avem acolo chintesența muzicii austriece, dar avem inflexiuni maghiare, partea a doua este de fapt un marș maghiar. Partea a treia este un protovals, este un landler care devine un vals, iar partea a patra este de fapt foarte adânc impregnată de muzica italiană. Schubert, în aceeași perioadă a compus cele două Uverturi italiene și era foarte angrenat în această stilistică muzicală și pe care o regăsim cu predilecție în a patra parte din Simfonie. Așadar, este un spectru extrem de larg pe care îl prezintă Schubert și pe care sperăm din punct de vedere de stilistic să-l aducem în fața publicului cât mai curat și cât mai apropiat stilistic de ceea ce probabil Schubert ar fi auzit. Așadar, o simfonie care, repet, mi-e foarte apropiată sufletului și dintr-un motiv extrem de subiectiv, este prima simfonie pe care am cântat-o în orchestră. Discutam cu muzicienii din Filarmonica „George Enescu”, empatizez puternic cu dificultățile tehnice din ultima parte, mai ales cu ceea ce Schubert a scris la cordari, pentru că este de o dificultate nemărginită ceea ce Schubert a așternut pe hârtie. Dar, cu toate acestea, spiritul acesta italian deja se observă din repetițiile de ieri și de astăzi și o să fie un concert extrem de bine receptat sper de public, pentru că de fiecare dată când am interpretat Schubert sau urmașii acestuia, publicul a fost extrem de călduros și extrem de, să-i spunem, receptiv.

Nu veți cânta însă doar Schubert în această săptămână, joi și vineri.

Lucrarea care precede Simfonia aceasta imensă în Do major de Franz Schubert este Concertul nr. 2 pentru pian de Frederic Chopin. Așadar, este un concert puternic impregnat de romantism, cu o solistă remarcabilă, Jeneba Kanneh-Mason, o tânără pianistă care face o importantă carieră și care se specializează tot mai mult pe acest fir al romantismului mediu, să-i spunem, spre romantism târziu.

Și nu pot să nu observ exact această tendință... „europenizantă”, i-am spune, probabil, pentru că Chopin era polonez, dar s-a mutat în Franța, n-a fost străin de publicul din Europa Centrală, să-i spunem, apreciat fiind peste tot unde s-a dus. Deci, în mod clar este unul dintre acele concerte, sau va fi una dintre acele seri în care ne bucurăm de romantismul timpuriu, romantismul mediu, cum i-ați spus, la cote europene, presupun.

Bineînțeles, cu atât mai mult cu cât acest concert este în sine, iarăși, o sinteză componistică, asemenea Simfoniei lui Schubert, este de fapt chintesența a tot ceea ce a compus Chopin până la scrierea acestui concert, acestui opus. Este foarte puternic influențat de muzica poloneză, există chiar și o poloneză în acest concert, dar este foarte mult parfum francez. Se vede translația stilistică a lui Chopin prin mutarea sa la Paris și influența pe care muzica franceză a avut-o asupra acestuia. Este o orchestrație atipică pentru Chopin, pentru că nu mai e doar acel acompaniament din partea întâi în care Chopin are o predilecție pentru cordari. Deja sunt foarte multe culori, sunt foarte multe stratificări, sunt foarte multe imitații care se petrec în orchestră și orchestra devine un adevărat partener. Nu mai este doar un simplu acompaniator, cum e în primul lui concert pentru pian. Așadar, după cum spuneați, este într-adevăr o seară a sintezei europene realizată de doi compozitori eminamente romantici.

Veți fi, bineînțeles, prezent și pentru unul dintre cele mai importante festivaluri ce urmează în perioada de final de lună mai în București: World New Music Days. Veți concerta la Ateneu, tot alături de Orchestra Filarmonicii „George Enescu”. Înțeleg că un program cu muzică din zona românească, mai degrabă, decât muzică românească...

Aș spune că e vorba despre un program cu muzică strâns legată de această zonă geografică.

Haideți să vorbim puțin despre aceste lucrări. Ce va putea asculta publicul?

Când maestrul Dan Dediu ne-a invitat să realizăm acest concert în cadrul unui festival remarcabil care în fiecare an se desfășoară în altă țară și acum se desfășoară pentru a doua oară la București, un festival care reunește cei mai importanți compozitori ai zilelor noastre, m-am gândit că ar fi foarte interesant atât pentru public cât și pentru compozitorii prezenți în sală să audă o radiografie a unui spectru larg de compoziții toate strâns legate de acest spațiu geografic. Mă feresc să spun de România pentru că, de exemplu, îl avem în program și pe Bela Bartok, care s-a născut în 1881 la Sf. Nicolau Mare, dar pe atunci nu făcea parte din România. Așadar, toate lucrările au ceva legat de România. Dacă nu compoziția în sine, măcar compozitorul. Cu excepția uneia, care e o piesă obligatorie în acest festival, este o compoziție a islandezului Eli Tausen á Lava; Let Me Cry se numește, e o lucrare pentru orchestră și este pentru prima dată interpretată în România. Cu excepția acestei lucrări, toate celelalte piese pe care publicul le va auzi în acea seară, de 27 mai, au legătură, după cum spuneam, cu România sau cu acest spațiu geografic.

Cum ați ales, mai exact, aceste lucrări?

În primul rând, m-a interesat să avem o paletă cât mai largă din punct de vedere componistic, și, bineînțeles, nu puteam să nu începem cu George Enescu. Așadar, piesa de deschidere este Uvertura în stil românesc, este penultima lucrare a lui Enescu, penultima lucrare catalogată; op. 32 este de o prospețime remarcabilă și este, de fapt, o amintire, o proiecție a lui George Enescu a ceea ce auzit în copilăria sa. Este un fel de Impresii din copilărie, dar pentru orchestră. Bineînțeles, binecunoscutul stil târziu a lui George Enescu de o luxurianță ieșită din comun din punct de vedere al coloritului orchestral și cu teme de inspirație folclorică, dar mai degrabă sunt strâns legate de un concept pe care un alt nativ al anului 1881, Bela Bartok, despre care ziceam mai devreme, avea să spună că este „folclor imaginar”. Sunt, de fapt, create pentru a ne da impresia că sunt teme folclorice, dar, de fapt, sunt doar stileme, sunt microorganisme extrem de filigranate care trimit subliminal spre ideea de folclor românesc. Bineînțeles că nu putea lipsi Bartok, după cum spuneam mai devreme, cu Rapsodia nr. 1 care este o sinteză foarte interesantă, pentru că, fiind alcătuită din două părți, prima parte este folclor maghiar, partea a doua este folclor românesc. Există o binecunoscută scrisoare a lui Bartok către Octavian Beu, în care îi spune că, din momentul în care s-a cunoscut ca el fiind însuși compozitor, a considerat că principala lui misiune e să aducă prin puterea muzicii aceste popoare laolaltă. El vorbea despre un triptic, de fapt, despre maghiari români și slovaci, pentru că au fost cele mai importante cercetări pe care le-a desfășurat asupra folclorului acestor popoare. Așadar, Rapsodia nr. 1, în interpretarea lui Valentin Șerban, binecunoscut violonist român, câștigător al Concursului „George Enescu”; după care mergem spre Brăila, orașul în care s-au născut doi compozitori, Iannis Xenakis, unul dintre cei mai importanți compozitori din secolul al XX-lea, un adevărat arhitect al sunetului și pentru că menirea lui principal a fost aceea de arhitect. A lucrat și pentru „Le Corbusier”, dar este unul dintre marii revoluționari ai sunetului din a doua jumătate a secolului XX, după cum ziceam, născut la Brăila, cu o lucrare pentru percuție solo, „Rebounce B”, o lucrare extrem de celebră în lumea percuției și care, de fapt, apelează la niște ritmuri antice grecești. Din această lucrare o să mergem înspre un alt nativ al Brăilei, compozitorul Dan Dediu, o piesă extraordinară, Levante, care este, de fapt, o descriere a orașului Brăila și a spiritului acestei zone geografice. Este o sinteză a tot ceea ce înseamnă sunet în acea zonă. După piesa lui Dan Dediu, despre care trebuie să fac o scurtă paranteză, am interpretat-o, de exemplu, în Shanghai, cu filarmonica de acolo, a avut un succes absolut nebun. Trebuie să spun că publicul era în delir după piesa de deschidere, care era o lucrare contemporană a unui compozitor român, această piesă Levante.

Ceea ce e un lucru rar, aș vrea să sublimiez faptul că, de obicei, muzica contemporană e considerată cea mai puțin apreciată dintre surorile epocilor, ca să spunem așa, muzicale. Adică, faptul că muzica contemporană românească este atât de apreciată, mai ales în afară, e un motiv de mândrie pentru noi.

Da, din păcate, muzica contemporană este considerată foarte intelectualizată și foarte aridă pe alocuri, dar nu este vorba despre această piesă în mod special, e o lucrare extraordinară, cu foarte mult, cum le place muzicenilor să spună, „lipici la public”. Sau, cum spun americanii, „crowd pleaser”. După această piesă, extrem de bogată în sonorități și într-o atmosferă, extrem de balcanică, greacă, turcă, românească, toată această simbioză care înseamnă Brăila, urmează două lucrări, unora dintre cei mai mari compozitori din a doua jumătate a secolului XX și secolului XXI, unul dintre ei tocmai a împlinit 100 de ani. Este vorba despre Gyorgy Kurtag, născut la Lugoj, a studiat la Timișoara, după aceea la Budapesta, unde s-a întâlnit cu cel mai bun prieten al său, Gyorgy Ligeti, născut la Târnăveni. Ambii au fost cetățeni români, ambii, cu o limbă română extrem de poetică și impecabilă. Prima piesă este, de fapt, un potpuriu, o selecție, să-i spunem, dintr-o serie de miniaturi care se numesc Semne, Jocuri și Mesaje, pentru vioară, solo, violă, solo, violoncel, solo și trio. Prima piesă, de exemplu, cea pentru vioară pe care am selectat-o este dedicată violonistului Ștefan Romașcanu, un violonist foarte apropiat de Ligeti și Kurtag. Cei trei au și locuit împreună în Budapesta pe perioada studiilor, iar ultima piesă, cea pentru trio, este, de fapt, dedicată lui Bach. Și, pentru că, de fapt, are un aspect de colindă această piesă dedicată lui Bach, se simtă patina unei stileme românești. Următoarea piesă, cu care și închidem, este Concert românesc de Gyorgy Ligeti, o lucrare pe care acesta a scris-o mai întâi într-o versiune pentru două viori în urma studiilor sale la Institutul de Folclor din București, în 1949, a reorchestrat-o ulterior și a adăugat două mișcări. Din păcate a fost interzisă la Budapesta, nu din motive naționalistice, ci pentru că era considerată prea disonantă pentru epocă și contravenea total principiilor regimului comunist de acolo. Una dintre cele mai des interpretate lucrări în ultimii ani, mai ales după ce am sărbătorit centenarul, Gyorgy Ligeti, poate cel mai influent compozitor din a doua jumătate a secolului XX.

Și aș vrea să observ totuși faptul că ați gândit o alternanță aici, nu e vorba doar de un concert pentru ansamblu orchestral, vorbim de muzică de cameră, de ansambluri camerale, ansambluri camerale gândite presupun, evident, din muziceni ai Filarmonici „George Enescu”, dar cu toate acestea, de foarte multe ori se spune că muzica în orchestră se face sau ar trebui să semene cu muzica de cameră și viceversa și totuși, rareori au ocazia de a cânta în ansamblu, presupun că s-au bucurat de această inițiativă?

Da, și eu m-am bucurat de asemenea în momentul în care am propus acest program, pentru că colegii din Filarmonica „George Enescu” au fost extrem de deschiși și imediat s-au implicat în a cânta aceste miniaturi de Gyorgy Kurtag și piesa Reborn Speed de Xenakis care este o piesă extrem de dificilă, pe cât de interesantă pe atât de dificilă. Așadar, și această alternanță cred că va fi extrem de interesantă pentru public pentru că va asista practic la un recital și un concert în același timp.

Pentru că menționați bucuria cu care au primit muzicienii această propunere: există, poate pe nedrept, o preconcepție despre atitudinea pe care o are publicul vizavi de muzica contemporană. Muzicienii, însă, credeți că sunt mai deschiși?

În general, mai ales în ultimele stagiuni, au fost programate tot mai multe lucrări, mai ales în deschiderea concertelor ceea ce e un lucru extrem de bun pentru că publicul poate vine pentru o Simfonie de Brahms dar primește o lucrare contemporană cadou, ca deschidere a concertului. Trebuie să spun că atât din punctul de vedere al orchestrei cât și din punctul de vedere al publicului m-am bucurat de fiecare dată de a observa o creștere a interesului pentru acest gen de lucrări. Pot să dau un singur exemplu: când în 2023 s-a celebrat anul Ligeti, 100 de ani de la nașterea sa am realizat un concert în care piesa de deschidere a fost „Atmospheres”. Nu mă așteptam nici eu să fie de un succes atât de puternic, publicul să ne recheme pe scenă de nenumărate ori atât joi, cât și vineri. Așadar se observă că de fapt publicul este deschis la nou. Trebuie noi să fim responsabili în primul rând în interpretarea muzicii cu maximă seriozitate și responsabilitate, dar și modul în care se „învelește” acea muzică, în ce context este prezentată, pentru că dacă nu este prezentată contextul potrivit poate să fie o defavoare unor muzici extrem de bune, dar dacă există o poveste, dacă există un fir roșu conducător, dacă există o logică în construcția programului, publicul întotdeauna va aprecia și va sesiza ca atare și lucrările vor avea un succes extraordinar și publicul va descoperi noi și noi lumi, noi și noi universuri sonore.