Daniele Rustioni, dirijor invitat principal al Operei Metropolitan din New York și al Orchestrei Simfonice Metropolitan din Tokyo, se află săptămâna aceasta pentru prima dată în România pentru a încheia stagiunea Filarmonicii George Enescu împreună cu Orchestra și Corul instituției. Din program fac parte Uvertura Tannhäuser de Richard Wagner, Concertul pentru vioară și orchestră op. 14 de Samuel Barber, având o ca solistă pe Francesca Dego, Poemul simfonic Prometheus de Franz Liszt și, în încheiere, Te Deum, de Anton Bruckner.

Cele două concerte de final de stagiune au loc astăzi și mâine, 25 și 26 iunie 2026.

În primul rând, cum vă simțiți să fiți aici, la Filarmonica George Enescu, pentru a încheia această stagiune?

Desigur, este o mare responsabilitate. Este și o mare bucurie - ca primă vizită a mea în România. Bineînțeles, sala are o istorie impresionantă și este foarte cunoscută, inclusiv prin numeroasele înregistrări video. Am urmărit stagiunea, am văzut ce frumoasă a fost și ce profil internațional a avut, iar faptul că am ocazia să o închei, împreună cu corul, patru soliști, o solistă la vioară și cu un program atât de divers, este extrem de emoționant.

Faptul că încheiem cu Te Deum de Bruckner spune și ceva despre anvergura acestei stagiuni. Patru soliști vocali, cor, orgă, o vioară solo - cred că este, într-un fel, o declarație de forță din partea Filarmonicii George Enescu. Este ca un dar oferit publicului, un premiu la final de stagiune.

Pentru mine înseamnă ceva că prezentăm patru lucrări profund contrastante, dar unite de o temă foarte clară: condiția umană și relația omului cu Divinitatea. În Tannhäuser, le regăsim pe amândouă. Uvertura începe cu coralul pelerinilor întorși de la Roma, într-o atmosferă profund religioasă. Apoi, în mijloc, avem o secțiune asociată Venusbergului, cu o energie senzuală, carnală. După care se revine la gloriosul cor al pelerinilor.

Barber vorbește mai degrabă despre umanitatea noastră, despre iubire, tandrețe și pasiune, despre mângâiere... dar și despre nebunie. Mișcarea a treia reprezintă un adevărat foc de artificii, este plină de virtuozitate, înfățișează nebunia - ceva ce face parte din condiția noastră umană.

Prometeu este, desigur, figura emblematică a umanității, fiind primul mare susținător al omului. Poemul simfonic al lui Liszt este însă traversat și de multă suferință. Din punct de vedere stilistic, Liszt este foarte apropiat de Wagner în acest program, însă, dacă ne gândim la semnificația muzicii și la ceea ce dorim să transmitem, cred că Prometheus este lucrarea cea mai profund umană: vorbește despre suferință, speranță și despre triumful omului în fața zeilor.

Iar apoi, cu Te Deum de Bruckner, încheiem într-o dimensiune creștină, într-un dialog cu Dumnezeu, pentru cei care cred - sau, mai general, într-o experiență spirituală de mare profunzime. În această lucrare găsim una dintre cele mai puternice expresii ale sacrului și ale divinilui.

Cred că va fi o călătorie foarte interesantă și pentru public.

Cum apreciați până acum colaborarea cu orchestra?

Impresia mea este una foarte bună. Remarc o manieră de interpretare rafinată, ceea ce face procesul interesant. În același timp, voința de a munci este esențială, deoarece avem în față un program care solicită foarte mult efort și atenție. Pentru un asemenea repertoriu este nevoie de o disponibilitate reală pentru munca interpretativă, iar acest lucru există din plin din partea ochestrei. De aceea, mă bucur să intru în detalii, să reluăm pasaje, să ne dedicăm lucrului de artizan, aș zice, care se cere.

Solista acestui concert va fi violonista Francesca Dego, care este și soția dumneavoastră. Cum ați descrie experiența de a colabora pe scenă?

Este o experiență aparte. În mod obișnuit, întâlnești un solist cu o oră înainte de prima repetiție și se discută foarte concret anumite pasaje: aici accelerăm, aici procedăm astfel, aici altfel - totul trebuie să fie foarte eficient. Însă atunci când ai timp să construiești împreună o interpretare, este altceva. Eu cânt la pian, iar împreună parcurgem aproape întregul repertoriu pentru vioară și orchestră - fie acasă, fie în alte contexte de studiu.

Avem astfel mult timp pentru a explora muzica în profunzime. Pot să nu mă uit deloc la ea, iar ea poate să nu se uite la mine, pentru că eu știu încotro se îndreaptă, iar ea știe că eu știu. Este, cred, o experiență bazată foarte mult și pe încredere. Desigur, ea știe să-mi citească gesturile dirijorale, iar eu știu cum să respir împreună cu ea. În italiană avem o expresie: ne cunoaștem chiar și cu ochii acoperiți.

Dirijați constant mari orchestre din întreaga lume și colaborați, de asemenea, cu instituții lirice de renume. Ce vă motivează ca muzician? Care este motto-ul dumneavoastră?

Motto-ul meu? Încerc să fac cea mai bună muzică posibilă, la cel mai înalt nivel posibil. Nu am un obiectiv anume în carieră, nu urmăresc să ajung la o anumită orchestră sau la un teatru liric celebru - nu cred că funcționează astfel. Cred că un punct esențial este un soi de alchimie între dirijor și orchestră, ceea ce se reflectă în rezultatul muzical. Sunt responsabil de calitatea actului muzical și de ceea ce oferim publicului.

Așadar, motto-ul meu este simplu: să fac totul cât mai bine. Văd lucrurile astfel: muzica pe primul loc, orchestra pe locul doi, iar dirijorul pe locul trei. Sper ca, în munca mea, să găsesc cea mai bună modalitate prin care muzica și orchestra să strălucească. Iată, în esență, ceea ce mă motivează.

Am citit într-un interviu cu dumneavoastră că, atunci când erați tânăr, l-ați întâlnit la o repetiție pe Carlo Maria Giulini, iar el v-a spus un lucru pe care nu l-ați uitat niciodată: că muzica este…

Muzica este un act de iubire -desigur, într-un sens spiritual. Este nevoie să ai o misiune și să ai o credință în viață. Este vorba despre a deschide partiturile și a încerca să asculți cu auzul interior, pentru ca muzica de pe partitură să fie internalizată, să o simți în propriul corp. Astfel, poți anticipa ceea ce se întâmplă în orchestră. Prin gest, prin corp, anticipezi respirația, frazarea, intențiile muzicale și expresia sonoră. Acestea sunt, desigur, lucrurile esențiale pe care încercăm să le atingem.

Este un proces care nu se termină niciodată.

Mă gândesc la Giulini și la ceea ce numea el atto d'amore - act de iubire. Este vorba despre un angajament total față de profesie și față de muzică în general. Ca într-o poveste de dragoste lungă, ca într-o căsnicie, iubirea trebuie reînnoită, hrănită constant.

Nu vreau să spun că iubirea pentru muzică dispare - nu despre asta este vorba. Focul sacru al artei persistă mereu. Dar, în dirijat, este esențial să rămâi cu picioarele pe pământ și să nu lași egoul să preia controlul, să rămâi umil. Trebuie să îți amintești că muzica este importantă, iar tu ești doar un canal prin care trece.