Dirijorul german Daniel Reith conduce vineri, 15 mai 2026, concertul Orchestrei Naționale Radio. Solistul concertului de la Sala Radio este pianistul Florian Mitrea. Despre programul concertului, dar și despre preocupările sale artistice a vorbit Daniel Reith într-un interviu acordat Anei Sireteanu.

Ați lucrat cu orchestre americane și ansambluri din țările nordice. În acest context, cum ați descrie caracteristicile Orchestrei Naționale Radio și cum decurg repetițiile?

Am apreciat foarte mult la repetiții că avem la dispoziție suficient timp pentru a lucra cu adevărat la detalii. În comparație, în America timpul alocat repetițiilor este jumătate sau chiar o treime din cât am avut zilele acestea cu Orchestra Națională Radio. Astfel că atunci poți transmite orchestrei și implementa doar o selecție de idei, dar aici simt că poți într-adevăr să te raportezi la un concept pe care să îl prezinți orchestrei. Iar acest lucru îți aduce într-adevăr multe satisfacții ca dirijor! De asemenea, am admirat flexibilitatea acestui ansamblu cu o paletă de culori sonore foarte diverse, putând reda atât sonorități luminoase, cât și mai întunecate, ceea ce am exploatat din plin în lucrul la Variațiunile Enigma. Pentru mine este minunat să pot lucra cu o orchestră care poate toate aceste culori sonore și stiluri diferite.

Care este viziunea dumneavoastră asupra muzicii beethoveniene și ce are Concertul Imperial în ansamblul concertelor de pian ale lui Beethoven?

Concertul Imperial este foarte special deoarece aduce multe inovații. Pe de o parte, desigur, intrarea pianului care este o cadență a instrumentului solist, un lucru foarte neobișnuit, iar aici cunoaștem latura lui Beethoven care anticipează epoca romantică. În debutul celei de-a doua părți, compozitorul parcă desenează un tablou al unei utopii, unde aduce foarte frumos o modulație la o tonalitate foarte îndepărtată de cea inițială, care este mi bemol majorul caracteristic romantismului. Acest lucru arată că limbajul lui Beethoven din acest concert este cu mult înaintea timpului său. Deci, pentru mine, Concertul Imperial este imaginea reacțiilor sale la evenimentele istorice din epocă și legătura peste timp cu ceea ce va fi romantismul muzical.

Variațiunile Enigma se află la intersecția dintre tema cu variațiuni și muzica programatică engleză. După părerea dumneavoastră, cum se îmbină acestea în muzica lui Elgar?

Variațiunile Enigma sunt foarte speciale deoarece Elgar folosește o formă utilizată foarte rar în muzica simfonică și, în plus, ideea de a ilustra în fiecare variațiune un personaj, un prieten sau o cunoștință mi se pare un lucru foarte frumos care îi insuflă muzicii acel colorit de care vă vorbeam mai devreme. Aș spune că Elgar are un limbaj propriu, original, însă mai apoi acesta a fost asimilat cu stilul englez. Până la el, muzica engleză nu avea un profil bine definit, astfel că după Elgar mulți compozitori s-au raportat la stilul său în creațiile lor. De asemenea, este interesant de observat că Variațiunile Enigma, deși compuse cu doi ani înainte de primul Marș Pomp and Circumstance, anticipă acest stil, pe care îl considerăm astăzi idealul muzicii engleze. Așadar, într-adevăr, Elgar are propriul său univers și, în același timp, dă naștere acelei muzici preluate ca model de următoarea generație de compozitori englezi.

Cum vă raportați în interpretările dumneavoastră la diferențele stilistice dintre muzica germană și cea engleză, dacă ne referim la cele două lucrări din programul de vineri?

Variațiunile Enigma sunt foarte romantice în întregul limbaj muzical, deci interpretarea urmează în mod firesc imaginația și ideea muzicală din partitură. Pe de altă parte, concertul beethovenian este în strânsă legătură cu stilul vienez, în care regăsim elemente tipice Vienei secolului al XVIII-lea, așadar ambele lucrări pot fi asociate cu un univers al lor. Iar aici observăm aspectul de autodidact al lui Elgar, fiindcă adesea multe dintre indicațiile din partiturile sale urmează cumva un set de reguli proprii compozitorului. Deci aș spune că, în timp ce Beethoven se raporta la contextul social și cultural al epocii sale, Elgar are un univers distinct.

O preocupare a dumneavoastră este redescoperirea unor lucrări mai puțin cunoscute aparținând epocii clasice și romantice târzii. De ce considerați că este important acest lucru și cum poate fi atras publicul spre zone mai puțin explorate?

Cred că este o perioadă foarte interesantă în jurul epocii în care a activat Gustav Mahler, deci aproximativ între 1880 și 1915, când s-a compus atât de mult în domeniul muzicii clasice, iar noi am redus cumva totul la stilul lui Mahler. Este foarte interesant să descoperi lucrări din acele vremuri, mai ales din repertoriul german. De exemplu, Hans Rott - care a fost coleg cu Mahler la clasa de compoziție a lui Bruckner și care a anticipat într-un fel stilul mahlerian, ceea ce este în contradicție cu faptul că astăzi îl cunoaștem doar pe cel din urmă.

Cred că este foarte important să ne lăsăm surprinși de o muzică pe care nu o cunoaștem deoarece cred că este necesar, în contextul programelor de concert din zilele noastre - care includ adesea în principal repertoriu standard, care este, desigur foarte bun -, avem nevoie și de un element de surpriză câteodată. De aceea cred că piesele de acest tip - muzici tonale care au de fapt similarități cu muzica pe care o cunoaștem din repertoriul consacrat- au și laturi cu care publicul poate lua contact și, totodată, să se lase surprins și să fie încarcat de safisfacție de această muzică.

De aceea cred că este foarte important să apărăm această muzică și acești compozitori și cred că este, într-un fel, de datoria noastră să îi aducem la lumină pe acești creatori care au ajuns pe partea greșită a istoriei muzicii - și merită să fie prezentate pe scenă la fel de mult ca celalte muzici care au ajuns în repertoriul standard. Așadar este de datoria noastră să facem cunoscute aceste muzici așa cum merită!