Charles Dutoit, o legendă a artei dirijorale, se află la pupitrul Orchestrei Filarmonicii "George Enescu" în concertele de săptămâna aceasta. Programul cuprinde Suita "Pasărea de foc" din creația compozitorului Igor Stravinski, Concertul nr. 2 pentru vioară și orchestră semnat de Serghei Prokofiev și bine-cunoscuta Simfonie nr. 9 op. 95 în mi minor, "Din lumea nouă" de Antonin Dvorak. Solistă este violonista Ioana Cristina Goicea, artist în rezidență în stagiunea actuală.

Compusă în 1910 la cererea lui Serghei Diaghilev, "Pasărea de foc" l-a propulsat pe tânărul Igor Stravinski în atenția publicului și a comunității muzicale. Care este perspectiva dumneavoastră asupra acestei lucrări?

"Pasărea de foc" este fructul șansei în viața lui Stravinski. Căci nu el ar fi trebuit să compună lucrarea, Diaghilev îi dăduse inițial o comandă de piesă unui compozitor pe nume Lyadov. Însă acesta era un personaj straniu, se bucura de popularitate pentru piese extrem de scurte, precum "Baba Yaga", și era de asemenea alcoolic. Astfel că Lyadov nu a început niciodată compoziție lucrării "Pasărea de foc". Diaghilev auzise în Sankt Petersburg "Scherzo fantastique", una dintre puținele lucrări orchestrale ale lui Stravinski dinainte. Nu îl cunoștea pe Stravinski, dar i-a plăcut piesa, și știa că studiază cu Rimski-Korsakov. Diaghilev avea nevoie de un compozitor care să scrie muzica, întrucât spectacolul de balet era deja anunțat în Paris. Așa că i-a cerut lui Stravinski, care a acceptat, însă nu a avut mult timp la dispoziție.. Am o copie a manuscrisului Păsării de foc acasă, este foarte interesant de văzut cum la început scrisul este foarte clar, lizibil, dar pe măsură ce piesa progresează îți poți da seama că Stravinski se grăbea foarte tare să o finalizeze.

Pasărea de foc este minunată, întrucât este foarte rusească, este întâlnirea dintre Stravinski și lumea basmelor rusești ale vremurilor. Baletul a fost ulterior prezentat în Paris, unde Stravinski a avut un succes enorm. Un succes care a fost, de fapt, și al lui Diaghilev, și al întregii arte rusești.

Ați acordat o atenție deosebită creației lui Igor Stravinski pe parcursul carierei dumneavoastră. Sunteți Membru de Onoare al Fundației din Elveția care îi poartă numele, l-ați și cunoscut pe marele compozitor rus.. Cum s-a conturat această relație cu muzica lui Stravinski?

Este din nou vorba despre oportunitățile care apar în viață, despre destin și șansă. Când aveam 21 de ani, am fost nevoit să merg să îmi susțin examenele în Geneva, pentru a obține diploma în dirijat. Acolo, a trebuit să pregătesc mai mutle lucrări - Beethoven, Brahms și așa mai departe, dar și ceva mai modern - "Povestea soldatului" de Stravinski - o lucrare compusă în Elveția la sfârșitul Celui de-al doilea Război Mondial; era o perioadă de mari greutăți financiare, astfel că s-au gândit să implice doar un mic grup de instrumentiști.. A trebuit să dirijez atunci lucrarea, și am avut succes. Din juriu făcea parte și un dirijor italian, Alceo Galliera - care înregistra la acel moment și discuri cu Dinu Lipatti. Galliera m-a invitat să lucrez cu el în Siena, unde ținea un masterclass. Am primit o bursă datorită lui și m-am dus. Îi plăcuse cum dirijasem "Povestea soldatului", așa că mi-a dat de lucru "Pasărea de foc". Nu văzusem până atunci partitura, dar am luat-o și am studiat-o. Și acest concert a fost un mare succes. Practic, datorită acestor reușite, de fiecare dată eram rugat să mai fac o piesă din creația lui Stravinski. Foarte des mi se cerea să introduc "Pasărea de foc" în programul concertelor pe care le dirijam. Mai târziu, am început să aprofundez "Ritualul primăverii", căci îmi doream foarte mult să dirijez această lucrare înainte să împlinesc vârsta de 30 de ani. Am reușit, la 27 de ani - am avut mare succes din nou. Lucrurile au continuat în felul acesta. Punctul culminant a venit în decembrie 1959, când l-am cunoscut pe Stravinski la New York. Dirija din propria creație "Les Noces", și alte lucrări scrise de compozitori americani. L-am cunoscut și pe fiul său, Fyodor, care era pictor. Mai recent, strănepoata lui, Marie Stravinski, m-a invitat să fac parte din Fundația Igor Stravinski. Muzica lui m-a însoțit pe parcursul întregii vieți, am abordat toate lucrările sale.

Care este istoria colaborării dumneavoastră cu Filarmonica "George Enescu"?

Am venit să dirijez aici pentru prima dată acum 60 de ani. Un domn foarte elegant m-a vizitat astăzi aici la Ateneu, între repetiții, și mi-a spus că a cântat în primul meu concert susținut aici, acum 60 de ani, în postura de prim flautist. Sigur, pe vremea aceea, relațiile cu Occidentul erau foarte dificile, Cortina de Fier împărțea Europa. Însă eu eram tânăr și am fost foarte bucuros să vin aici. Ulterior am venit să dirijez în România de multe ori. Mi-au fost prieteni, printre alții, violoncelistul Radu Aldulescu, celebrul pianist Valentin Gheorghiu. Am o relație bună cu România.

Ați călătorit în toate cele 196 de țări ale lumii, puteți fi descris cu siguranță drept un adevărat globetrotter. Cum vă hrănește activitatea de dirijor acest interes pentru culturi diverse?

Cred că nu doar ca dirijor, ci ca om, este importantă cunoașterea unor culturi diverse. Când suntem curioși, ne ajută. Am avut mereu o curiozitate și o deschidere înspre descoperiri. Nu este vorba despre performanța de a fi reușit să văd toate țările lumii. Însă dacă vrei să întreprinzi ceva de felul acesta, trebuie să ai voință.

Sunteți pasionat de istorie, arheologie, arhitectură. Întrevedeți vreo similitudine între abordarea unei partituri muzicale și aceste pasiuni ale dumneavoastră?

Totul în viață urmărește o linie. Totul are un punct de plecare și un punct final. O frază muzicală urmărește același principiu. Discursul unei simfonii complexe funcționează pentru că are o arhitectură bine conturată, compozitorul i-a dat o formă. Structura unei partituri muzicale și cea a unui tablou deopotrivă urmăresc o linie. În lumea sunetului, cunoaștem seria de armonice naturale. Acest sistem organizat există pur și simplu în natură. Totul funcționează pe astfel de principii! Arheologia, istoria, arta.. Când ești impresionat de o lucrare de artă este pentru că structura sa este subordonată unei linii. Cred că așa se întâmplă în toate sferele vieții. 

V-ați dedicat mult timp și efort noii generații de muzicieni. Ați fost Directorul Muzical al Orchestrei Festivalului Verbier, Director Artistic al Sapporo Pacific Music Festival și Miyazaki International Music Festival din Japonia, între altele. Ați oferit cursuri de măiestrie și ați colaborat cu numeroase orchestre de tineret. Cum ați descrie abordarea dumneavoastră în ceea ce privește mentoratul?

Profesorii au o importanță deosebită, bineînțeles, dar elevii sunt și mai importanți. O parte din elevi învață pentru că își doresc cu adevărat. În domeniul dirijatului, avem de a face cu o situație specială... Dirijatul nu se poate preda. Tinerii muzicieni asistă la repetițiile mele sau ale altor dirijori și observă modurile în care se pot rezolva anumite probleme muzicale și pot învăța din asta. În următoarea etapă, ei înșiși se vor afla la pupitru și vor lucra după cum știu cu orchestra. Și asta este tot - restul procesului constă doar în acumularea de experiență. Ia timp. Puteți întreba pe oricare dintre colegii mei, și sunt sigur că toți vor fi de acord: durează 20-30 de ani ca să înveți meseria dirijatului. Situația arată altfel când ești instrumentist, căci înveți și studiezi constant pe propriul instrument, astfel încât ceea ce prezinți altora este rezultatul muncii tale anterioare pe acest instrument. Însă dirijorul trebuie să învețe mult fără să aibă posibilitatea de a dirija o orchestră, fără să aibă ”instrumentul” său la dispoziție. Iar înainte să dirijeze o orchestră, nu poate acumula cunoaștere propriu-zisă a meseriei. Durează câteva decenii ca un dirijor să își cunoască cu adevărat arta.

În societatea de astăzi, modalitățile de învățare sunt mai rapide, căci tinerii au acces la informație într-un fel în care generația mea nu a avut. Nu prea aveam nici măcar discuri acasă, când eram mic... nu ne permiteam. Singura opțiune era să ascult radioul. Astăzi, înregistrările pot fi accesate extrem de ușor. Însă asta nu înseamnă că înveți, neapărat. A fi informat diferă față de a fi educat sau a-ți dezvolta cultura. Nu vreau să descurajez pe nimeni, căci îi respect pe tineri. Însă dirijatul necesită un efort de dezvoltare uriaș.

Pe parcursul carierei dumneavoastră extraordinare, ați primit numeroase distincții și premii, printre care Medalia de Aur a Royal Philharmonic Society din Marea Britanie, în 2017, ”Premio una Vita nella Musica”, acordat în 2022 de Teatro La Fenice din Veneția, iar în 2014 - Premiul pentru întreaga carieră al International Classical Music Awards. Ați colaborat cu mai mult de 150 de orchestre din întreaga lume și ați fost Director Artistic al unor ansambluri renumite precum Orchestra Simfonică din Montreal și Orchestra Simfonică NHK din Tokyo. Ce înseamnă în viața dumneavoastră muzica?

A face muzică este viața mea! Când eram copil, eram foarte interesat de matematică, fizică și astfel de științe, dar de când am început să studiez muzica m-am îndreptat din ce în ce mai mult înspre istorie, studiul marilor culturi, literatură.. Am devenit muzician și asta este axa vieții mele. Tot ceea ce am învățat în rest m-a ajutat să mă construiesc pe mine. Cred că este deosebit de important și încurajez pe toată lumea să caute să cunoască lumea. Mai recent, eu și soția mea suntem foarte preocupați de geopolitică și încercăm constant să înțelegem lumea în care trăim. Citim mult, urmărim numeroase surse de informație..

Viața mea a fost una de muzician. Însă dacă dintr-un motiv anume ar fi trebuit să mă opresc din a face muzică, aș fi putut urma un alt drum, căci sunt multe lucruri care mă pasionează.