Dirijoarea poloneză Marzena Diakun se va afla, vineri seară, pentru prima dată la pupitrul Orchestrei Naționale Radio. Programul reunește Simfonia nr. 44 în mi minor de Joseph Haydn și trei opusuri din creația franceză - o ramură a literaturii muzicale căreia dirijoarea i-a acordat o atenție deosebită pe parcursul carierei sale: Maurice Ravel - "Alborada del gracioso" și Concertul pentru mâna stângă în Re major și "Ucenicul vrăjitor", celebrul poem simfonic semnat de Paul Dukas. După una dintre repetiții, Marzena Diakun a stat de vorbă cu colega noastră, Ariadna Ene-Iliescu:

Despre lucrarea care deshide programul concertului - Simfonia nr. 44 de Joseph Haydn, s-ar putea spune că reprezintă o construcție muzicală exemplară, chiar și între creațiile semnate de acest compozitor. Care este perspectiva dumneavoastră asupra simfoniei?

Trebuie să spun că apreciez foarte mult simfoniile scrise de Haydn. Căci întotdeauna acesta încearcă să facă ceva nou, diferit, folosește umorul. E ca și cum ar face cu ochiul publicului, sugerându-i că se ascunde ceva comic, ceva diferit aici. Și se joacă, într-adevăr, cu forma muzicală. Bineînțeles că structura este de factură clasică, totuși în această simfonie tiparele tradiționale ale părților a doua și a treia, respectiv Adagio și Menuet, sunt inversate. Părțile întâi și a patra au forma clasică de sonată. În concertul de vineri, vom realiza, în genere, repetițiile notate. Totuși, evit să repet absolut tot - din cauza unor "surprize" pe care le propun în interpretare pe parcursul discursului. Dacă am intenția să surprind publicul, poate funcționa doar dacă fragmentul este cântat o singură dată.

Chiar dacă această simfonie este supranumită "Trauersinfonie" - Simfonia tragică, cred că este deopotrivă plină de un anumit tip de umor și marcată de o sensibilitate profundă. Discursul propus este foarte dens, foarte energic și conține totodată melodii lirice, cantabile. Este una dintre preferatele mele, între simfoniile mai timpurii ale lui Haydn.

Vă voi adresa, dacă îmi permiteți, o întrebare referitoare la un subiect controversat. Ați menționat anumite "surprize" pe care le pregătiți publicului. Am observat de asemenea repetiția în compania Orchestrei Naționale Radio de mai devreme. Cum ați aprecia gradul de libertate pe care îl aveți în interpretarea partiturii? Desigur, simfonia se încadrează în clasicism, dar și în mișcarea Sturm und Drang, iar Haydn a fost un inovator pe tot parcursul vieții...

Cel mai imporant pentru mine este să înțeleg fraza muzicala. Urmăresc fraza, observ modul în care poate fi înțeleasă, ce se poate extrage din ea.. De exemplu, văd că primele măsuri ale părții întâi au o energie anume, aproape agresivă, aș putea spune, iar apoi imediat atmosfera, dinamica se schimbă complet; registrul este diferit. Observ ce îmi transmite acest fragment și îmi adaug emoțiile în interpretare. De fapt, nu adaug nimic, ci este vorba de ceea ce găsesc în frază, ceea ce există în interiorul ei. De aceea simt că pot aduce ceva mai mult decât ceea ce e scris negru pe alb în partitură. Pentru Haydn era foarte neuzual să scrie un anumit tip de opriri în partitură, sau să noteze varieri ale tempoului pe parcurs, de exemplu, mai ales în această perioadă. Dar cred că astfel de idei ar fi putut să fie în mintea lui când compunea, când își imagina aceste fraze muzicale. De aceea simt că pot merge dincolo de ceea ce este propriu-zis scris. De altfel, notația este rareori atotcurpinzătoare. Putem găsi multe valențe dincolo de note.

Programul concertului de vineri continuă cu trei lucrări care se remarcă prin coloritul ieșit din comun: "Alborada del gracioso" și Concertul pentru mâna stângă în re major de Maurice Ravel, iar din creația lui Paul Dukas - "Ucenicul vrăjitor"...

Prețuiesc în mod deosebit muzica franceză și orchestrațiile sale pline de culoare. Ideea de la care a pornit programul a fost conturarea unui univers sonor iberico-francez, presărat cu influențe de natură folclorică. În locul Simfoniei de Haydn ar fi trebuit să avem "El amor brujo" de Manuel de Falla, cu o voce tradițională de flamenco, însă din motive obiective a fost necesar să modificăm programul. În "Alborada del gracioso" regăsim, bineînțeles, acest grai spaniolesc. Așa cum știm, Ravel era un orchestrator incredibil și a realizat el însuși o versiune orchestrală a lucrării pe care a compus-o inițial pentru pian.

Piesele din cadrul acestui program au un grad ridicat de complexitate - sunt pline de detalii, de subtilități instrumentale, fie că vorbim de modalități de producere a sunetului, de nuanțe etc. Într-un astfel de program este cât se poate de important să pătrunzi în amănunte și să pui în lumină fiecare schimbare de articulație sau de atac, oricât de mică, de la fiecare instrument.

Concertul pentru mâna stângă în re major de Maurice Ravel se naște din întunecimi, s-ar putea spune, atât metaforic, cât și propriu-zis, în partitură. Cum ați comenta discursul propus de Ravel?

Cred că Ravel era un vizionar al vremurilor sale, un pionier al compoziției. Multă muzică imaginată de Ravel pare să fie destinată chiar și secolului XXI. Și-a închipuit altfel de sonorități, incredibile, precum cea din debutul Concertului pentru mâna stângă - atât de joasă, încât aproape că ne întrebăm ce cântă instrumentele acolo. Poate că ne este greu să înțelegem anumite părți ale acestui concert, de o întunecime aparte, cu o anumită formă de disperare, pe care mulți oameni o simțeau la vremea respectivă. Multă muzică scrisă de Ravel nu pare să arate viitorul într-o lumină bună. În acest concert acest sentiment întunecat se face simțit în mod deosebit și din cauza circumstanțelor în care a fost creat - faptul că pianistul căruia i-a fost dedicat nu mai putea să-și folosească mâna dreaptă reprezintă un rezultat al războiului. Discursul propus de Ravel în acest concert este incredibil - când îl asculți, pare că este cântat nu doar de 2 mâini, ci poate chiar de 4! Este atât de bogată, atât de plină, de completă, partitura pianului. Iar cea a orchestrei, așa cum ziceam, poate fi considerată revoluționară!