Barbara Dragan va dirija concertul ce deschide stagiunea 2025-2026 a Orchestrei de Cameră Radio. Muzicienii vor interpreta „Anotimpurile” de Antonio Vivaldi, cu violonistul Guido Sant'Anna în calitate de solist, dar și Simfonia a IV-a op. 90 în la major „Italiana” de Felix Mendelssohn.

Cum vedeți alăturarea dintre acești doi compozitori?

Sunt, de fapt, mai apropiați decât îi considerăm de obicei. Putem spune că Mendelssohn este unul dintre primii romantici - un compozitor care este, într-un fel, și foarte baroc. Probabil că pe majoritatea îi putem categorisi în acest fel, am putea merge probabil până la Schoenberg sau Debussy, spunând că avem de-a face cu câte un compozitor sau altul foarte baroc. În mod clar Mendelssohn este încă foarte aproape de Baroc - de fapt, aceste lucrări nu sunt atât de îndepărtate una de cealaltă: soarele Italiei este prezent în ambele.

Să vorbim despre Anotimpurile de Vivaldi - este un șlagăr în adevăratul sens al cuvântului. Cum tratați această lucrare având în vedere generațiile întregi de muzicieni care au interpretat-o? Încercați o abordare modernă-contemporană? Sau preferați o versiune mai apropiată de tradiție?

Într-un fel te pui în fața unui uriaș... Vorbind cu prietenii mei, am realizat că a fost primul CD sau primul vinil pe care l-am auzit foarte mulți dintre noi. Este, deci, o piesă plină de însemnătate, încă, pentru mulți dintre noi. Asta presupune, de fapt, o capodoperă adevărată, faptul că rămâne valabilă atâtea secole, fiind în continuare proaspătă, nouă, plină de însemnătate, încă este un simbol, deci mă gândesc că nu ține doar de aceste secole, ci și de viața mea, e un fel de acoladă, ca atunci când revizitezi lucruri din copilărie. Te uiți pe partitură și e incredibil faptul că poți studia această partitură fără vreo limită superioară de timp, de fiecare dată când o deschizi, găsești ceva nou și diferit. Este, deci, foarte complexă - este ca o piesă de teatru, de fapt, cu Sonetele incluse de compozitor. Probabil că nici nu trebuie să adaugi, de fapt, aspecte personale, de fapt. O întreagă viață, probabil, nu ar fi destul încât să epuizezi posibilitățile acestei partituri, pentru a fi sigur că o știi și o înțelegi. Aceasta este abordarea mea.

Se aseamănă, probabil, cu orice altă lucrare orchestrală, însă este, de fapt, muzică de cameră - este un ansamblu cameral, deci este vorba mai degrabă despre viața interioară a ansamblului, despre contactul dintre muzicieni, despre mici improvizații pe care le oferă, și care nu rămân niciodată la fel, care ar trebui să fie exteriorizate în mod spontan, în timpul bucuriei pe care o numim muzică. Este, într-un fel, ca și cum ai construi o casă - trebuie să studiezi partitura cu foarte multă grijă, să aduni orice informații poți găsi, să le unești și să vezi ce imagine nouă poate reieși din asta. Munca pe care o depunem cu orchestra, cu soliștii, este întotdeauna bidirecțională. În viziunea mea, în primul rând vine sunetul orchestrei, de la soliști, cântați, faceți schimb de energie... am cântat ieri, într-un fel, am cântat azi, a fost diferit, vom cânta mâine: la repetiția generală va fi diferit - iar în concert sper să fie încă prospețime și noutate, pentru noi toți, în ciuda faptului că știm muzica pe dinafară.

Să vorbim puțin despre Simfonia de Mendelssohn - ce credeți că ar trebui să știe despre această lucrare cineva care o ascultă pentru prima dată?

Consider că puterea muzicii clasice, în special când e vorba despre concerte live, stă în faptul că nu aducem un anume adevăr - există mulți profeți în ziua de azi, majoritatea profeți falși, care dau mai departe doar un anume adevăr în sufletele și inimile oamenilor... consider că puterea muzicii clasice stă în faptul că nu vindem un anume adevăr, noi doar invităm publicul să ni se alăture, iar din ceea ce oferim, fiecare persoană poate să își ia oricât își poate lua. Poți să nu știi nimic despre această partitură, sau poți să îți petreci întreaga viață studiind exact această partitură, și orice e între aceste două extreme. Orice anume te bucură, orice îți aduce pace, orice te ajută, sau îți aduce puțină bucurie sau un moment de reflecție sau de liniște - oricare dintre acestea sunt binevenite.

Știind că Mendelssohn a promovat foarte mult muzica lui Johann Sebastian Bach, se poate observa acest lucru și în muzica sa?

Partitura este plină de momente în care Mendelssohn îi este tributar lui Bach, plin de momente de fugato sau de pasaje contrapunctice. Aș îndrăzni să spun că sunt copiate din muzica lui Bach - a fost, în mod limpede, un împătimit al muzicii bachiene, și nu a încercat să ascundă acest lucru în niciun fel.

Ați menționat faptul că Mendelssohn a fost unul dintre primii compozitori romantici - credeți că aceste categorisiri sunt folositoare?

La început, ajută să identifici un lucru anume, să oferi o paradigmă, mai ales pentru cunoștințe, să oferi un punct de reper; dar sunt absolut sigură că de la un anumit punct încolo trebuie să ne detașăm de preconcepții. Dacă știi că ai tot ce îți trebuie, la un moment dat devine necesar să uiți tot ce știi, și să vezi lucrurile dintr-o perspectivă nouă.

Abordarea mea generală, în ceea ce privește profesia mea, este că ar trebui să fim cei mai serviabilă profesie din întregul domeniu muzical. A fi dirijor înseamnă a servi: a servi muzica, a servi compozitorul, a servi orchestra. Înseamnă că, bineînțeles, studiez scrisorile, biografiile și partitura însăși - îmi pun întrebări obișnuite: de ce acest lucru sună așa, și nu altfel? Și compar acest compozitor cu alți compozitori din aceleași vremuri, cu compozitori ce au fost înaintea sa, cu compozitori ce au venit ulterior - încerc să găsesc un loc, să analizez, însă, la finalul zilei, după tot acest proces, mă întreb ce ar spune compozitorul, dacă ar fi cu noi în sală, la repetiții? Sunt, într-un fel, un avocat al compozitorului, reprezentându-l în fața orchestrei, în fața publicului...

Aș îndrăzni să spun că există o schimbare la nivel cultural - dacă în secolul trecut, dirijorii erau nume mari, personalități celebre, cu atitudini pe măsură în ceea ce privește interpretarea, acum aș spune că atitudinea este inversă, o mare parte a dirijorilor de astăzi pare să prioritizeze aspectul cameral, dialectic aproape, al interpretării unei partituri orchestrale. Sunteți de acord că există o astfel de schimbare?

Lumea se schimbă. Timp de secole întregi, am avut regi - acum avem democrație, drepturile omului, dreptul la vot. Totul s-a schimbat, totul se schimbă, iar noi trebuie să ținem pasul cu aceste schimbări. Dacă este bine sau nu, nu știu, dar adevărul este că acest lucru se întâmplă - aceasta este realitatea. Cu toate schimbările ce au avut loc, a apărut și o schimbare în accesul la educație: nu putem compara nivelul de pregătire a muzicienilor de acum 50 sau 100 de ani, cu cel actual. Acum, orchestrele sunt pline de muzicieni perfect pregătiți din punct de vedere solistic - ceea ce nu era cazul în urmă cu 50 de ani. Iar ceea ce poate oferi un dirijor acestor oameni trebuie să fie total diferit, pentru că nu le poți vorbi despre cum să pună arcușele - au fost la cursuri de măiestrie prin toată lumea, au studiat la cele mai bune școli... deci dirijorul nu poate oferi cunoștințe, deoarece accesul la educație pentru membrii orchestrei este total diferit acum.