Interviuri
Înapoi
AUDIO. Interviu cu Dimitra Stasinopoulou, managerul Imedica
Firma farmaceutică Imedica este sponsor al noii grile de programe și proiecte Radio România Muzical. Ana Sireteanu a stat de vorbă cu Dimitra Stasinopoulou, manager Imedica, un dialog din care vom afla despre relația sa cu România și opinia sa despre importanța culturii și muzicii în educație.
Cum ați descrie importanța susținerii proiectelor culturale, inclusiv a celor ale postului Radio România Muzical?
Când am avut ocazia să o cunosc pe doamna Cristina Comandașu, am fost, în primul rând, extrem de impresionată de calitățile și cunoștințele ei în domeniul muzicii, iar când mi-a povestit despre proiectul „Ascultă 5 minute de muzică clasică”, mi-am dat seama că, literalmente, acești oameni scriu istorie prin aceste concerte educative organizate în școli și că este vorba de o intervenție culturală în cadrul căreia formarea unei persoane începe chiar în școală, iar acest lucru este, după părerea mea, ceva foarte necesar.
Cât despre noi, Imedica, suntem o companie înființată în România acum 35 de ani - această companie farmaceutică nu este una mare, dar suntem cu adevărat foarte apropiați de toți cei care lucrează pentru noi, care sunt, desigur, români. Ne dorim să aducem o mică contribuție, să dăm ceva înapoi României, împărtășind ceea ce contează cu adevărat - credem că nu putem trăi fără muzică, iar marea muzică a lumii stă la baza muzicii moderne de astăzi și poate dăinui de-a lungul veacurilor, iar valorile umanității trebuie păstrate și transmise generației tinere.
Cred că toată lumea, absolut toată lumea, are nevoie de cultură pentru a avea puterea și încrederea de a alege ceea ce este corect, pentru a înțelege adevăratele valori ale umanității, deoarece asta este ceea ce ne definește, de fapt, ca ființe umane. Cred că, mai ales în cazul muzicii clasice, este ca un exercițiu de a te regăsi pe tine însuți, de a găsi pacea și împlinirea; poți descoperi cine ești și ce îți aduce bucurie, pentru că nu putem trăi fără emoții și sentimente. Adică, chiar nu putem trăi fără muzică, cultură și artă, iar mulți dintre acești copii poate că nu au avut șansa să asculte această muzică clasică atât de specială și chiar dacă unul dintre ei - sunt sigură că vor fi mai mulți - dar chiar și dacă doar unul dintre ei își schimbă părerea și începe să fie interesat de muzică, aceasta este o realizare extraordinară. Sunt cu adevărat foarte impresionată de munca pe care o depun cei implicați în proiect.
O să vă povestesc o întâmplare care m-a impresionat foarte, foarte mult. Am 72 de ani și, așa cum am spus, vin în România de 35 de ani, iar pe atunci țara dumneavoastră se afla într-o situație foarte, foarte dificilă... Să vă spun despre muzică și despre una dintre primele mele impresii din România: conduceam mașina - erau foarte puține mașini pe atunci - era foarte frig și, fiind din Grecia, eu nu eram obișnuită cu vremea asta rece, cu zăpada și cu toate cele ale iernii. Am observat un domn în vârstă afară, după-amiaza, ținând în brațe doi copii mici, era foarte frig, iar ei așteptau la coadă să cumpere un bilet ieftin la un concert. Asta e ceva ce, într-adevăr, nu voi uita niciodată și le-am povestit prietenilor mei de multe ori, pentru că așa arată valorile care au format această țară și sper că aceste valori vor continua să existe. Nu am văzut niciodată așa ceva în țara mea: un bătrân care să aștepte la coadă doar ca să le ofere nepoților săi șansa de a fi într-un loc foarte special, cum este Ateneul Român, și de a avea ocazia să asculte muzică clasică.
Cred că ceea ce contează cu adevărat este ceea ce fac acești oameni, ideea pe care au avut-o și modul în care pun în practică proiectul „Ascultă 5 minute de muzică clasică” - asta este important; restul nu contează atât de mult, dar le sunt cu adevărat recunoscătoare pentru că ne-au oferit ocazia să contribuim în acest fel la ceva atât de important și care, în opinia mea, schimbă vieți.
Cred cu tărie că muzica și arta au puterea de a înfrumuseța lumea în care trăim și sper că așa va fi. Întotdeauna am admirat - așa cum v-am spus - de-a lungul multor ani de când vin aici, faptul că oamenii din România au valori care sunt uitate în multe alte țări și sper din tot sufletul ca cei din tânăra generație să păstreze valorile bunicilor lor - pentru că este o țară minunată, cu o cultură minunată; poți vedea asta în muzică, în actorie, în operă, în arhitectură, în multe lucruri din România.
Scrieți cărți și imortalizați momente din călătoriile dumneavoastră, iar României i-ați dedicat cartea „Romania of My Heart", distinsă cu premiul UNESCO, precum și câteva albume foto. Cum a început interesul pentru România și ce v-a atras la țara noastră?
Aveam 50 de ani și nu ținusem niciodată un aparat foto în mână, nu făcusem niciodată o poză. Nu aveam nicio idee despre fotografii, dar România a fost țara care m-a inspirat pentru prima dată să iau un aparat foto în mâini și îi voi fi veșnic recunoscătoare pentru că viața mea a luat o altă turnură începând cu 2005, când a fost publicată prima mea carte, "România inimii mele". Am început să fac poze din nevoie. Cu mulți ani în urmă, compatrioții mei greci, își făceau griji pentru mine și mă întrebau când mă întorc, pentru că locuiesc în Grecia și petreceam câteva zile în România în fiecare lună. Mă întrebau: „Oh, te duci în România?" și erau nedumeriți, nu-și puteau face o imagine. Eu încercam să le spun: „Nu, nu e așa, România e..." pentru că am început să iubesc țara asta, să-mi fac prieteni și să văd lucruri noi; încercam să le explic că e o țară foarte specială, care se luptă să se schimbe și să se îmbunătățească. Pentru că ei nu puteau înțelege asta, mi-am cumpărat aparatul foto și făceam poze, desigur, fără să mă gândesc vreodată că asta îmi va schimba viața. E o poveste lungă despre cum a luat naștere această primă carte, dar... m-am gândit că asta e prima și ultima, pentru că, știi, nu vând cărțile, le ofer doar gratuit, așa că am dăruit 2000 de cărți în România și 2000 în Grecia, dar apoi ceva s-a schimbat în mine și datorez asta României.
Am decis să călătoresc, dar nu în Europa; merg în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii și fotografiez oameni, în principal, dar și locuri, această pasiune este cel mai important lucru pentru mine, după copiii mei, și jobul meu, desigur. Asta e ceea ce mă ține în viață și de aceea simt că vreau să arăt lumii cât de importantă este România pentru mine - am donat, apropo, toate arhivele mele, le-am donat Academiei Române pentru că am simțit că trebuie să le aibă, pentru că sunt convinsă că ele aparțin României, nu sunt doar ale mele, ci sunt și pentru voi, românii.
Așadar, România este pentru mine ca o a doua casă, pentru că am legat în România prietenii pe viață și ceea ce am încercat să fac la început, mai ales în acești ani foarte dificili, a fost să surprind spiritul și sufletul poporului român; pentru că în aceste momente cotidiene și în ochii oamenilor vezi România tradițională, cu potențialul ei. Acești oameni despre care vorbesc, cu ani în urmă, în ciuda problemelor și preocupărilor lor, erau oameni deschiși și generoși care și-au păstrat demnitatea și drepturile, mândria. Am fost uimită de această ospitalitate și de spiritul acestor oameni, de această abordare demnă a vieții - și am încercat să le surprind în fotografii, pentru că acum cred cu adevărat că, prin fotografie nu putem schimba lumea, dar putem schimba uneori mentalitățile, putem atinge inimi și le putem da o voce celor care sunt reduși la tăcere.
Am fost în locuri extraordinare din lume: Papua Noua Guinee, Asia, Africa; am fotografiat totul: triburi, locuri îndepărtate, iar când am venit în România, am vizitat fiecare colț al țării, așa că am o arhivă uriașă despre România și, în afară de prima mea carte - despre care am povestit mai devreme, intitulată „România inimii mele" -, am realizat cărți electronice despre Transilvania și am făcut și videoclipuri despre România și Delta Dunării, precum și multe fotografii. Asta este povestea mea legată de România și dragostea mea pentru fotografia românească. Desigur, iubesc foarte mult Grecia și sunt foarte mândră că sunt grecoaică, dar România este a doua mea casă, a doua mea țară după Grecia.
Și, apropo, o altă carte de-a mea a fost despre Revoluția greacă care a început la Iași. Eu am urmat traseul lui Alexandru Ipsilanti, însă aceasta a fost o sarcină foarte dificilă pentru mine, deoarece eu nu sunt istoric, dar am reușit. Iar grecii mi-au acordat cea mai înaltă distincție din Grecia, Premiul Academiei din Atena pentru că grecii știau, într-adevăr, despre faptul că revoluția noastră a început în România; dar nu cunoșteau prea multe lucruri, iar acum aveau în mâini o carte de 850 de imagini. În primul rând, au fost uimiți de cât de bogată era această țară, pentru că România era și încă este o țară foarte bogată. În Grecia, eram foarte săraci în 1821, iar turcii din România nu făceau decât să colecteze impozite. Nu aveți nici măcar o moschee în România; în Grecia, după 1453, ni s-a permis doar să construim biserici foarte, foarte mici, nu aceste biserici fantastice care există peste tot în România, pentru că, după cum știți, după căderea Imperiului Bizantin, toți cei educați sau nu, cei care nu mergeau în Italia au venit în România, pentru că România era, în primul rând, o țară ortodoxă și pentru că ne-au oferit ospitalitate timp de secole nouă, grecilor.
Există o istorie comună vastă și, de fapt, grecii au înțeles că vă suntem datori cu ceva. Țara voastră ne-a oferit ospitalitate de-a lungul secolelor; chiar și Pericle, cel care a construit Partenonul în anul 500 î.Hr. - a venit în România pentru a asigura ruta cerealelor către Grecia; așa că istoria noastră comună începe atunci cu grecii de pe Dunăre și multe, multe altele, dar nu ne-am luptat niciodată. Nu avem granițe comune, și sunt sigură că și românii iubesc Grecia pentru că îi văd venind des. Avem multe valori comune, grecii și românii, de aceea mă simt ca acasă în România.