Renumitul compozitor a stat de vorbă cu colega noastră Ariadna Ene-Iliescu despre ce urmărește într-o partitură pe care o jurizează, ce tendințe observă în domeniul compoziției în zilele noastre, dar și despre propria creație, între altele.

Sunteți președintele juriului secțiunii de compoziție a Concursului Internațional George Enescu de mai mult de un deceniu. Cum ați descrie rolul dumneavoastră?

Aș spune că, în toți acești ani - aș spune că este vorba despre mai bine de un deceniu, cred că aproape 20 de ani de colaborare cu Concursul Enescu - lucrurile s-au schimbat radical. Când îmi amintesc de primul concurs la care am făcut parte din juriu, eram aici, la București, ne întâlneam cu toții aici timp de o săptămână, stând în jurul mesei, cu partiturile pe hârtie, și discutam despre muzică, despre partituri. Acum, activitatea noastră este cu totul diferită, pentru că lucrăm online și nu mai discutăm, ci doar acordăm punctaje. Apoi am venit aici, juriul s-a reunit aici pentru o zi și a discutat punctajele, nu realmente despre muzică.

Este o schimbare radicală, care pentru mine este oarecum inconfortabilă, aș spune, pentru că am impresia că pierdem contactul cu muzica din cauza acestei bariere care este tehnologia: lucrăm separat, lucrăm online, iar decizia finală este pur și simplu un punctaj, un număr. Aș spune că există și un aspect pozitiv în toate acestea, dar totuși cred că muzica are nevoie de mai multe explicații, de posibilitatea ca un membru al juriului să exprime ceea ce gândește, ceea ce crede despre muzică, anumite detalii, chiar și o abordare emoțională. Acum, toate acestea sunt eliminate, pentru că avem niște numere, pur și simplu adunăm numerele și avem un câștigător. Este, desigur, un fel de La tristesse.

Având în vedere că procesul este acum mai degrabă individual, în sensul că fiecare membru al juriului se raportează la propriile criterii, care ați spune că sunt criteriile dumneavoastră? Ce căutați într-o compoziție, în calitate de membru al juriului?

Întotdeauna aceleași lucruri. Caut un mesaj sincer din partea compozitorului. Caut un limbaj individual și caut o abordare profesionistă a compoziției muzicale. Iar acest lucru este constant - modul în care mă raportez la compoziția muzicală nu s-a schimbat de când eram începător, aș spune. Pentru că eu cred că obiectul artistic, care este lucrarea muzicală, ar trebui să exprime interiorul, sufletul unui compozitor.

Și avem foarte mulți compozitori, prea mulți, mult prea mulți.... Și doar foarte puțini sunt cu adevărat compozitori. Toți ceilalți scriu muzică. Există o asemenea diferență între a scrie și a compune. Asta înseamnă că oamenii care scriu muzică știu cum să o facă și spun ceva, dar nu știu cu adevărat ce să spună. Spun ceva ce au auzit, li se pare că este în regulă, iar foarte puțini au cu adevărat ceva de spus care să vină din ei înșiși. Un mesaj original, o emoție originală, exprimate, de asemenea, într-un mod original. Și întotdeauna, de asemenea, prin mijloace tehnice corecte, aș spune. Așa că eu îi caut întotdeauna pe acești oameni, pe acești artiști.

Întrucât ați ocupat poziția de președinte al juriului secției de compoziție din cadrul Concursului Internațional George Enescu de atât de mult timp și ați făcut parte și din juriile a peste 50 alte concursuri internaționale de compoziție, vă aflați într-o poziție care vă permite să observați cele mai proaspete tendințe ale celor mai tineri compozitori. Cum ați descrie tendințele în compoziție ale zilei de astăzi?

Aș spune că acum traversăm o perioadă în care compozitorii își dau seama că trebuie, într-un fel, să comunice cu publicul și nu mai sunt atât de, cum să spun, radicali. Fac compromisuri, gândindu-se că, dacă își vor scrie lucrările într-un mod asemănător sau cu anumite similitudini față de muzica trecutului, vor fi apreciați. Asta este ceea ce observ.

Dar aș vrea să spun că abordarea mea personală este diferită. Dacă m-ați întreba în calitate de compozitor...

Vă întreb chiar acum.

Eu sunt întotdeauna mai radical, aș spune, mai avangardist și, în același timp, foarte fidel propriei mele imaginații. Asta înseamnă că încerc să resping toate celelalte idei care există în jurul meu. Toți ceilalți compozitori, chiar dacă sunt extraordinari, chiar dacă îmi plac sau îi admir - nu îi vreau în compozițiile mele. Așadar, mă situez pe poziția avangardei, făcând poate unele lucruri stupide sau simple, dar care sunt ale mele. Iar acesta este lucrul important pentru mine.

Revenind la tendințele generale ale compozitorilor de astăzi, aș spune că, în primul rând, există multe direcții diferite. Sunt atât de multe idei diferite. Și nu există o idee care să le domine pe celelalte. Totul este posibil, este ca atunci când mergi într-un magazin universal și ai totul la dispoziție pentru a cumpăra. Așadar, compozitorul are totul la îndemână pentru a crea muzică. Iar întrebarea este ce alege. Așa cum am spus deja, în cea mai mare parte, compozitorii aleg acum direcția unei compoziții echilibrate între trecut și prezent: puțin dintr-o parte, puțin din cealaltă. Observ un fel de eclectism. Așa stau lucrurile. Aș spune acest lucru privind partiturile înscrise în Concursului Enescu, chiar și în cazul celui din acest an.

Acum, despre masterclass-ul de compoziție pe care îl susțineți la București, de asemenea în cadrul Concursului Internațional George Enescu - cum se desfășoară?

În mod normal, atunci când susțin un masterclass, avem, să spunem, o duzină de tineri compozitori în sală, iar unul dintre ei aduce partitura și discutăm despre ea. El explică ceea ce dorește să exprime, eu spun ce cred despre aceasta și ce ar fi mai bine sau, știți, fac un fel de observații. Iar ceilalți ascultă și pot, de asemenea, să răspundă, să ia parte la discuție. Acesta este un masterclass obișnuit. Cred că și aici va fi la fel și, de asemenea, voi avea întâlniri individuale cu tinerii compozitori, ceea ce este, de asemenea, foarte bine. Îmi place acest gen de contact, pentru că este important să privești în ochii unui tânăr sau ai unei tinere și să-l sau să o întrebi ce vrea să facă cu muzica sa. Nu totul se află pe hârtie. Uneori, lucrurile importante le pot afla din ceea ce spune sau din comportamentul său, din felul în care reacționează la cuvintele mele. Este important să cunoști o persoană.

Astfel ajungem, de fapt, la subiectul următoarei întrebări. Care este abordarea dumneavoastră atunci când predați compoziție?

Este destul de simplu, destul de ușor. În primul rând, încerc să aflu ce face compozitorul sau compozitoarea și ce dorește să facă și să exprime prin lucrarea sa, iar apoi discutăm detaliile, fie ele tehnice sau mai generale. Cred că lucrul fundamental este să accept - să înțeleg și să accept ceea ce aduce tânărul compozitor. Iar apoi, următorul pas este să ne gândim ce putem face mai bine, cum putem deschide noi perspective pentru tânărul compozitor, cum putem deschide pentru el noi drumuri, noi modalități, noi idei. Așa îi învăț eu, de obicei, pe cei tineri.

Tot în legătură cu relațiile de mentorat, știu că ați studiat la Varșovia, la Universitatea Chopin, dar și la Paris, cu Nadia Boulanger. Ce vă amintiți despre acea perioadă? Ce a rămas cu dumneavoastră din ipostaza de elev al Nadiei Boulanger?

Când am venit la Paris, absolvisem deja Conservatorul din Varșovia. Iar lecțiile mele - poate mai degrabă întâlnirile - cu ea la ea acasă, în casa ei particulară, au reprezentat pentru mine o perioadă fantastică, care mi-a deschis, cum să spun, imaginația - nu doar strict muzicală, ci și prin arhitectură, prin pictură, prin poezie. Vorbeam despre tot felul de subiecte, nu doar despre muzică și nu doar despre propriile mele compoziții. Și aceasta a fost o lecție extraordinară.

Era o persoană extraordinară, foarte caldă, foarte înțeleaptă, plină de umor și foarte inteligentă. Admir acest lucru. Sunt cu adevărat fericit că am avut șansa de a fi în apropierea ei timp de un an.

Mi-amintesc că după aceea am venit de multe ori la Paris și întotdeauna am vizitat-o acasă. Și îmi amintesc de una dintre aceste vizite, când era deja aproape oarbă. Am intrat în camera ei, Giuseppe, care era servitorul ei, m-a anunțat. Ea mi-a cerut să mă așez aproape de ea, dar nu mă vedea, pentru că era aproape oarbă... Și am început să vorbim despre compozitori. Apoi m-a întrebat dacă îi cunosc pe Lutosławski, pe Penderecki, pe Krauze. Și atunci am înțeles că nu știa cu cine vorbește. Așa că i-am spus: "Sunt eu, Krauze!". Și atunci pur și simplu ne-am îmbrățișat și am reînceput această conversație - și s-a desfășurat cu totul diferit.

Am venit și la Paris pentru înmormântarea ei, special din Varșovia. Am fost un fel de delegat, reprezentându-i pe toți compozitorii polonezi, la înmormântarea ei.

Aceasta este, așadar, încheierea poveștii mele cu Nadia Boulanger, o persoană foarte importantă pentru mine.

Aș vrea acum să vorbim mai mult despre propria dumneavoastră creație. Am putea începe cu cel de-al treilea concert pentru pian, "Fragmente de memorie", în care vă veți asuma și ipostaza de solist, în data de 27 august, pe scena Ateneului Român.

Este o lucrare într-o singură mișcare, nu foarte lungă, de aproximativ 20 de minute, care exprimă într-un mod foarte emoționant starea cuiva care își pierde memoria, care este pierdut în lume. iar în cele din urmă, spre finalul lucrării, pianistul cântă, dar și strigă cuvinte, cuvinte separate, mereu cu întreruperi. Iar eu voi striga aceste cuvinte în limba română. Am decis să fac întotdeauna acest lucru: atunci când am interpretat lucrarea în Franța, am făcut-o în franceză, în Germania, în germană, în Republica Cehă, în cehă, în Polonia, în poloneză și așa mai departe. Iar aici, peste câteva zile, o voi face în română. Acesta este al treilea Concert pentru pian, comandat de Festivalul Toamna Varșoviană și de Orchestra Națională Simfonică din Metz, Franța. Prima audiție a avut loc la Varșovia, în cadrul festivalului. Apoi am interpretat lucrarea în mai multe locuri, în diferite țări, de fiecare dată într-o altă versiune lingvistică.

Această compoziție are, după cum ați spus acum, această temă foarte umană. Aveți și multe compoziții cu teme sociale sau istorice, politice..

Da, nu politice, ci umane. Am spus foarte clar acest lucru: nu sunt implicat politic, dar sunt implicat în ceea ce privește tragedia umană sau nedreptatea umană, aș spune.

Așadar, încă din anii '80 am compus o lucrare care se numește "Arabesque". La vremea aceea locuiam la Paris și era perioada în care avea loc războiul dintre Algeria și Franța. În Franța aveau loc lucruri îngrozitoare și arabii erau tratați într-un mod inacceptabil. Așa că am compus această lucrare, "Arabesque".

În mod tradițional, arabescul, dacă ne gândim la Debussy și la mulți alți compozitori, era de obicei o piesă frumoasă, cu ornamente și așa mai departe, ceva plăcut. Pentru mine, "Arabesque" este ceva foarte, cum să spun, mai degrabă întunecat și urât, din cauza modului în care oamenii albi, în acest caz, în principal francezii, i-au tratat pe musulmani.

Mai târziu, "Tableau Vivant" - aceasta a fost lucrarea care a deschis marea expoziție de la Bonn, o expoziție de artă din fostele țările socialiste - Polonia, România, Bulgaria, Grecia și așa mai departe. Iar titlul acestei expoziții era "Europa, Europa" - două Europe, Europa de Vest și Europa de Est. Acum suntem mai aproape de cu toții împreună, dar atunci era diferit, erau două lumi diferite.

Așa că am compus această lucrare, "Tableau Vivant", care prezintă istoria Europei, o istorie în care, pe de o parte, Europa a creat cele mai frumoase și extraordinare lucruri în artă și în toate domeniile, dar, pe de altă parte, și cele mai îngrozitoare războaie, acte de opresiune și crime. Iar ideea mea era că Europa este un continent imprevizibil, că nu știm ce se va întâmpla în continuare și, de obicei, nu este nimic bun... așa cum se întâmplă și în ultima vreme.

Mai recent, am compus mai multe lucrări, precum "Children's Requiem", care nu este o lucrare religioasă, ci vorbește despre copiii uciși în 2023 în lume, în diferite locuri ale lumii, precum Sudan, Congo, Gaza, Ucraina. Și o altă lucrare, "Listen and Think", pentru bariton și orchestră de cameră. Iar textele sunt întotdeauna texte oficiale ale Organizației Națiunilor Unite sau ale UNESCO. "Listen and Think" vorbește despre oamenii uciși în lume după cel de-al Doilea Război Mondial, în diferite părți ale lumii, până astăzi. Numărul total al oamenilor uciși după cel de-al Doilea Război Mondial este de 33 de milioane, mult mai mult decât populația României, cred...

Așadar, noi nu ne gândim, aș spune, la ce fel de lume este cea în care trăim. Pentru că noi vorbim acum aici, la București, iar în același timp, în Cisiordania, oamenii sunt uciși. În Ucraina, oamenii sunt uciși. Și în Africa, în multe locuri... Așa că sunt foarte implicat în toate acestea. Și, din nou, nu este ceva politic, ci este vorba despre ființa umană. Este vorba despre felul în care ne tratăm unii pe alții.

Credeți că, într-un fel, acest tip de implicare, care se manifestă prin artă, face parte din rolul unui compozitor, al unui artist în zilele noastre?

Fiecare își alege propriul rol. Eu am făcut acest lucru, pentru că pentru mine este dureros. Am prieteni buni și compozitori buni care spun: "Nu, eu vreau pur și simplu să merg mai departe cu propria mea muzică", iar eu accept și acest lucru. Nu pot spune ce ar trebui să facă ceilalți. Fiecare își alege propriul drum. Eu fac ceea ce simt și atât.

Cred că este bine ca cineva să facă pur și simplu muzică și să continue să lucreze numai la muzica sa, dar altcineva poate face și alte lucruri.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră compoziția?

Ah, la asta este ușor de răspuns. Pentru mine este ceva cu totul firesc. Am început lecțiile de pian la vârsta de șase ani și, de atunci, nimic altceva nu a fost mai important pentru mine decât muzica. Am studiat pianul la conservator și apoi compoziția, iar toată viața mea, cele mai importante momente din viața mea au fost legate de muzică.

Așa că nu am nicio îndoială, nu am nicio întrebare. Știu ce am de făcut și fac acest lucru. Nu mă întreb dacă poate ar fi trebuit să fiu pictor sau poate inginer. Nu. Nici măcar nu-mi trece prin minte. Muzica este viața mea.

Aș spune că am fost, într-un fel, norocos să am profesori foarte buni și, de asemenea, să întâlnesc artiști minunați pe parcursul vieții mele - în Polonia, în Franța, în Statele Unite, în Germania, în Olanda, în China, în Coreea, în Chile, în Mexic, peste tot. Și pretutindeni am prieteni și, de asemenea, modele bune din diferite domenii artistice, precum pictori, arhitecți. Așadar, aceasta este viața mea.

Ce sfat i-ați da unui tânăr compozitor?

Să fie bun, sincer, liniștit, să nu încerce să sară dintr-o dată prea sus, ci să meargă încet, și atât. Este foarte simplu. Să muncească, să muncească, să muncească și să muncească. Este foarte simplu.

Ați fost distins săptămâna trecută cu Medalia "George Enescu" a Ministerului Culturii din România, în semn de recunoaștere a contribuției dumneavoastră excepționale la dezvoltarea, impactul și prestigiul artistic al Concursului și Festivalului Internațional "George Enescu", precum și a rolului remarcabil pe care l-ați avut în promovarea culturii române, a moștenirii lui George Enescu și a muzicii românești în Polonia și pe plan internațional. Ce este, din perspectiva dumneavoastră, cel mai important în moștenirea lui Enescu și ce ați dori să duceți mai departe? 

În primul rând, consider că George Enescu a fost un compozitor cu adevărat extraordinar, un mare compozitor european, care merită o poziție mult mai importantă decât cea pe care o ocupă în prezent. Și acesta este motivul pentru care îi menționez întotdeauna numele. Cred că este important pentru cultura română în general să îi fie transmisă mai departe creația

Dar nu este vorba doar despre Enescu. Cred că România are compozitori și muzicieni foarte, foarte talentați, extraordinari. Din nou, aceasta este o chestiune politică: România, la fel ca Polonia, este situată în așa-numita Europă, dar nu chiar în Europa. Este Europa de Est, este departe, departe de centru, iar centrul nu o recunoaște. Și trebuie să muncim, trebuie să creăm, trebuie să avem răbdare și atât. Nu există altă cale.