Este o mare onoare faptul că am câștigat acest premiu, este foarte important pentru mine. Concursul Enescu este, cred, unul dintre cele mai importante concursuri pentru compoziție orchestrală. Prin urmare, este un lucru benefic pentru cariera oricui. Dar ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost vestea pe care am primit-o anul acesta - că lucrarea va fi interpretată în cadrul ediției 2026 a Concursului și că va fi prezentată de Orchestra Națională Radio din România, sub bagheta lui Cristian Măcelaru, un dirijor pe care îl admir foarte mult.

Așadar, acest lucru m-a impresionat chiar mai mult decât simplul fapt de a câștiga premiul. Este o mare onoare să particip la repetiții și apoi la concert, așa că voi fi foarte fericit să mă aflu la București. Mi-aș dori chiar să mă bucur de cultura românească, să văd orașul și să ascult și alte concerte.

Care sunt sursele dumneavoastră de inspirație? Cum ați conceput lucrarea The Stone and the Ivy (Piatra și iedera)?

Am început mai întâi cu muzica. De obicei, compun mai întâi muzica și apoi încerc să caut idei, să văd dacă muzica însăși îmi evocă anumite imagini. Descopăr noua compoziție pas cu pas. Așadar, chiar și titlul a apărut mai târziu decât muzica.

Este vorba despre două elemente diferite: unul static și lipsit de viață, iar celălalt viu și delicat. Și, astfel, despre aceste două idei opuse - nemișcare și mișcare. Nu există, așadar, surse literare pentru această lucrare.

De obicei ne gândim că anumite imagini sau opere literater oferă idei pentru muzică, dar poate fi și invers: muzica îți poate inspira imagini. Mă gândesc că aceasta ar putea fi și ideea din spatele Preludiilor pentru pian de Debussy: nu există un titlu pentru fiecare piesă, ci piesa se încheie, iar apoi, între paranteze, apare notată o scurtă imagine. Poate că acesta este sensul: mai întâi există muzica și apoi muzica evocă o imagine.

Este acesta modul în care arată, de obicei, procesul dumneavoastră creativ?

Da, de obicei așa se întâmplă. Poate varia - de fiecare dată descopăr lucruri noi. Dar, în acest caz, așa a fost. Compuneam această muzică orchestrală și apoi, pe măsură ce lucrarea se dezvolta, îmi veneau idei noi.

Ați considera The Stone and the Ivy lucrarea care vă reprezintă cel mai bine personalitatea muzicală?

Da, cred că da. Încerc să fac în muzică lucruri care îmi plac foarte mult.

Cred că este reprezentativă pentru activitatea mea componistică din ultimii ani. Dar ar putea fi chiar și sfârșitul a ceea ce am făcut până acum, pentru că simt că de fiecare dată, ai interese diferite și încerci să faci lucruri diferite în muzică.

În calitate de compozitor, participați la proiecte în care muzica se îmbină cu dansul contemporan și cu filmul și, de asemenea, sunteți activ ca violoncelist. Cum v-au influențat aceste experiențe vocea componistică?

Consider cântatul la violoncel ca fiind important pentru mine în ceea ce privește compoziția. Posibilitatea de a cânta împreună cu alți muzicieni, în muzică de cameră și, mai ales, în orchestră, m-a învățat foarte multe.

Chiar și atunci când nu cânți, participi la repetiție și îl asculți pe dirijor cerându-le muzicienilor să cânte doar anumite fragmente și ai ocazia să descoperi cum funcționează muzica și cum sunt echilibrate instrumentele în cadrul ansamblului. Este diferit de simplul studiu al partiturilor. De aceea cred că violoncelul a fost destul de important pentru mine pentru a învăța cum să compun, mai ales pentru orchestră.

În ceea ce privește activitatea pe care o desfășor în relație cu alte arte, poate cu cinematografia sau cu dansul contemporan, nu cred că este foarte mult legată de ceea ce numim muzică de concert.

Nu aș spune că lucrările pe care le compun pentru a acompania imaginea sau dansul sunt reprezentative pentru ceea ce fac, în timp ce această lucrare este.

Ce loc ocupă compoziția în viața dumneavoastră? De ce compuneți?

De când am descoperit muzica, în adolescență sau chiar când eram copil, ceea ce m-a atras cel mai mult a fost să înțeleg cum funcționează muzica. Să studiez și să am instrumentele necesare pentru a-mi compune propria muzică, acesta a fost principalul meu interes în muzică, mai mult decât să fiu ascultător sau interpret.

Așadar, a fost destul de firesc pentru mine să aleg să încerc să devin compozitor sau să studiez compoziția.

Îmi place să compun, îmi place să am o lucrare terminată, dar pentru mine este foarte important și proces propriu-zis al compusului. Este un act creativ în care pur și simplu te bucuri de proces. Și uneori poate fi chiar asemănător unui joc. Te poți juca și poți schița idei noi, iar apoi pur și simplu te uiți la ceea ce ai făcut și reflectezi asupra ideilor.

Așadar, rezultatul este important, dar este important și procesul prin care ajungi la rezultat.

Diego Santamaria, cum v-ați descrie propriul stil componistic?

Aș spune că încerc să compun o muzică pe care eu însumi aș considera-o ușor de ascultat, o muzică pe care mi-ar plăcea să o ascult. Nu sunt un compozitor care încearcă să împingă limitele sau să experimenteze cu sunetul ori cu lucruri noi, neapărat.

Nu este, totuși, o întrebare foarte ușoară, pentru că simt că fac lucruri diferite și că mă schimb de fiecare dată. De exemplu, în cazul acestei compoziții, stilul combină diferite tehnici ale muzicii secolului XX, precum și tehnici preluate din muzici tradiționale din întreaga lume. Dar, în această muzică, accentul nu cade asupra tehnicilor luate separat, ci mai ales asupra melanjului lor.

În această piesă există o dimensiune incantatorie sau ritualică, există motive ciclice, iar timpul și metrul au, de asemenea, o natură ciclică - timpul se dilată și se contractă.

Acestea sunt câteva dintre ideile pe care le-am introdus în această piesă și nu știu dacă ele descriu neapărat stilul meu. Cred că stilul este pur și simplu rezultatul unor detalii anume care îmi plac în diferite tipuri de muzică. Poate că este vorba mai degrabă despre un amestec personal, alcătuit din lucrurile care îmi plac, decât ceva decis dinainte de a începe să compun.

Îmi place să studiez și să ascult muzici diferite, iar apoi, atunci când compun, să fiu cât mai liber, pur și simplu să las ideile să apară și să curgă.