Miercuri, 28 octombrie 2026, de la ora 19.00, Orchestra de Cameră Radio propune la Sala Radio din București un concert ce îmbină creația românească și sonoritățile spaniole, sub bagheta dirijorului Mihnea Ignat. Programul se deschide cu prima audiție absolută a lucrării "Funambulia" de Dan Dediu. Despre povestea acestei creații și universul său sonor, aflăm mai multe detalii din dialogul pe care Ioana Țintea, l-a purtat cu compozitorul Dan Dediu.

Domnule Dan Dediu, în prezentarea lucrării din comunicatul de presă pe care l-am citit, descrieți o structură caleidoscopică, o melodie carnavalescă și o orchestrație acrobatică. Cum a apărut ideea acestei lucrări, Funambulia? Care este povestea din spatele acestei creații?

A apărut cumva destul de abrupt pentru că Mihnea Ignat, dirijorul concertului mi-a cerut o piesă pentru un ansamblu de orchestră de cameră. I-am oferit câteva piese și la un moment dat, într-o inspirație subită, m-a întrebat da, nu vreți să scrieți o piesă nouă? Și cum nu am cum să refuz o asemenea ofertă am zis, instantaneu, sigur că da. După aceea când am ajuns pe șantierul meu componistic acasă, mi-am dat seama că aș putea să fac un fel de uvertură, suită de tablouri, folosind muzica pe care deja am scris-o pentru opera O noapte furtunoasă după Ion Luca Caragiale. Opera încă nu am terminat-o, mai am puțin și-o termin, va urma orchestrația și probabil că va dura mai mult până va fi pusă în scenă, dar iată că am avut această ocazie și această idee de a folosi câteva teme din opera mea O noapte furtunoasă pentru a genera o cu tot o altă arhitectură, cu tot o altă întorsătură formală, arhitectonică, într-un gen de uvertură.

Ați descris Funambulia ca pe o stare de permanentă apropiere de abis, de pericol și de moarte. Cum ați ilustrat această tensiune existențială în limbajul muzical al lucrării?

Nu vreau să devoalez acum tot secretul. Există un instrument la partida de percuție care are acest dar de a ne ridica la putere, iar muzica respectivă pe care am folosit-o și ea este destul de sugestivă, pentru că e vorba într-adevăr despre cel care merge pe funie. De fapt, despre noi cu toții, pentru că viața este un mers pe funie. Tot timpul mergem pe o funie între bucuria de a ajunge undeva și de a nu cădea și frica de abis. Este o muzică aproape de ascultător, se ascultă cu plăcere, zic eu, este o muzică accesibilă și sper să aibă succes.

Funambulia va fi prezentată în prima audiție absolută de Orchestra de Cameră Radio sub bagheta dirijorului Mihnea Ignat, așa cum ați menționat. Cum se simte un compozitor în momentul în care muzica sa este interpretată pentru prima dată în fața publicului?

Sigur că se simte ca un învingător, pentru că e într-adevăr mare lucru să ți se cânte o lucrare către o orchestră și în același timp este o realizare personală pe care, sigur, trebuie să o luăm cu parcimonie și să învățăm din greșeli. Întotdeauna când mi se cântă o piesă de orchestră sau un concert sau chiar și muzică de cameră sunt cu urechile ciulite și sunt poate cel mai acerb critic al meu personal, pentru că știu ce am vrut să fac și nu știu dacă mi-a ieșit chiar ce am vrut să fac și atunci învăț din multe greșeli, uneori mai revin asupra lucrărilor dacă sunt chestii flagrante și le schimb. De asta, întotdeauna o primă audiție este un salt în gol și sper să nu fie un salt mortal.

Așa cum ați spus în lucrarea dumneavoastră, funambulul este cel care merge pe funie, suspendat între cer și pământ și drept urmare își asumă un risc, nu-i așa?

Așa e.

Într-un fel și compozitorul trebuie să își asume riscuri pentru a-și găsi propriul limbaj muzical. Din perspectiva dumneavoastră de compozitor și profesor, cum îi încurajați pe tinerii creatori să-și descopere propria voce și să aibă curajul de a explora noi direcții muzicale?

Îi încurajez folosind modele care le dau aripi și, sigur, fiecăruia îi place altceva și atunci le spun, hai să-l luăm pe ăsta drept model, în momentul în care știi să faci ce-a făcut respectivul mergem mai departe și luăm pe altcineva drept model, pentru că, după părerea mea, nimeni nu poate să-și găsească propria voce dacă nu este ghidat de anumite modele și dacă nu respinge alte modele. Deci fiecare provine dintr-un alt mediu, are alte lecturi, altă forma mentis, dorește să exprime altceva și le spun ceea ce voi puteți să exprimați, nu puteți decât voi să o faceți. Nu pot nici eu, nici alții, așa că invidia nu are rost, pentru că asta este, ceea ce puteți, veți putea exprima. Trebuie să vă găsiți însă doar mijloacele tehnice și expresive să o faceți.