Adrian Iorgulescu semnează partitura operei Revuluția, care deschide seria de evenimente World New Music Days, pe 23 mai 2026. Despre acest opus și relevanța sa în cadrul festivalului a vorbit într-un interviu acordat Anei Sireteanu.

Domnule Adrian Iorgulescu, opera dumneavoastră Revuluția deschide pe 23 mai World New Music Days, festival desfășurat anul acesta la București. Cum vedeți încadrarea operei Revuluția în această importantă serie de evenimente dedicată muzicii contemporane? Cum ați descrie relevanța opusului în 2026, pornind chiar de la subiectul libretului?

Într-adevăr, libretul e scris de mine și are un element interesant: nu am adăugat niciun cuvânt, nici o virgulă în textul lui Caragiale, doar că am făcut anumite extrageri din text. Au mai apărut și niște repetări de cuvinte, dar în mod fundamental textul n-a fost în niciun fel intercalat sau modificat.

În legătură cu relevanța lucrării în context, sigur că mă onorează faptul că festivalul de anul acesta - un festival important, ce se desfășoară în capitala țării noastre și în organizarea Uniunii Compozitorilor din România și a Societății de Muzică Contemporană - se va deschide cu opera mea. Este onorant pentru mine, fiindcă probabil că cei care au făcut programul s-au gândit la faptul că această lucrare este contemporană și nu foarte contemporană; a fost scrisă în 1990 și s-a cântat în primă audiție absolută la Sala Radio, în 1991, cu ocazia primului Festival Internațional "George Enescu" de după Revoluție, tot sub bagheta lui Mandeal, cu o triadă de cântăreți excelenți.

Lucrarea este scrisă după un text cunoscut al lui Caragiale, vorba de Conu' Leonida față cu reacțiunea. Iar la baza acestei lucrări a stat o dorință a mea de a pune în evidență nu numai pe cei care au făcut Revoluția, dar și cei care au fost în spatele acestor evenimente. …Și unii care și-au asumat lucruri mărețe, când ei au stat ca și personajele lui Caragiale - Leonida sau Efimița, sub pat sau în dulap, mai exact. Deci cei care și-au revendicat, ca zic așa, merite post-revoluționare.

Vreau să spun că textul nu e un pretext, dar în egală măsură e o ducere a sa în prezentul ultimului deceniu din secolul și mileniul trecut. Pare scrisă demult lucrarea, dar eu cred că ea și-a păstrat o oarecare tinerețe, mai ales că este o repunere pe scena Operei. De două stagiuni ea este cântată în formatul acesta, dar ceea ce mi se pare important este că ea a mai fost cântată și în anii '95 și tot la Opera Română.

Vreau să spun că lucrarea a avut destinul ei, s-a cântat și în alte părți. Chiar anul acesta a fost prezentată pe scena Operei Naționale din Iași. Deci e o operă care a avut un destin - nu știu în ce măsură pleacă de la mine acest destin sau este pur și simplu destinul unei lucrări - dar cert este că toate lucrările au și destine proprii.

În rolurile principale vor evolua tenorul Andrei Petre - Conu' Leonida, mezzosoprana Sorana Negrea - Efimița și soprana Stanca Maria Manoleanu în rolul Safta. Aceștia au fost și protagoniștii înregistrării realizate în 2024, în adaptarea regizorală a lui Alexandru Nagy, în această variantă fiind prezentată și la Opera Națională din București. Cum este colaborarea cu acești tineri artiști și ce caracterizează interpretările lor, făcând poate o paralelă și cu distribuția de la premiera din 1991?

Lucrurile sunt modificate, eu cred că în bine, pentru că sunt oameni care au venit spre acest text muzical cu foarte mult entuziasm și cu dorința de afirmare chiar a lor ca și soliști ai Operei Naționale.

Cu acest grup și tot sub bagheta lui Cristian Mandeal s-a realizat și un CD la Radio cu Orchestra Operei, un CD care, cu modestie trebuie să spun, că s-a bucurat de mare succes, fiindcă în două săptămâni a mai existat niciun exemplar pe piață.

Vreau să spun că am colaborat și pe scenă și în realizarea acestei formule discografice. Toți sunt performanți vocal și sunt foarte disponibili la sugestiile pe care le-au primit nu atât din partea mea, cât din partea regizorului. Și mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu acești oameni tineri, entuziaști și talentați. Și sper că această dezinvoltură a lor și plăcere de implicare a lor s-o putem remarca și la această, hai să-i spunem, nouă reluare, premieră care va avea loc pe 23 mai, la Operă Națională.

Aș vrea să spun că, de fapt, sunt patru personaje și trei interpreți. Fiindcă Safta are un rol dublu în această operă. Ea este servitoarea în casa celor doi, dar, în egală măsură, este probabil personajul cel mai de jos într-o ierarhie culturală, cea mai modestă și pe alocuri chiar grobiană. Adică așa am gândit eu rolul. Dar, în același timp, în momentul visului, este un interludiu între cele două acte, ea are rolul de înger și sublimează această lume meschină de mahala românească de la sfârșitul secolului XIX și o duce în cu totul altă zonă. Oamenii ăștia se purifică și își găsesc cu o altă, să spunem așa, valență în vis. În viața comună, starea de veghe, sunt cu multe probleme, dar în vis se curăță, în sensul pozitiv al cuvântului. Iar toată această zonă este încredințată tot sopranei Stanca Manoleanu. Deci, în sensul ăsta, avem patru personaje, trei interpretări.

Așa cum ați spus, conducerea muzicală este asigurată de Cristian Mandeal, cel care a dirijat atât premiera din 1991, cât și înregistrarea de care aminteam.

E o colaborare veche care s-a extins nu numai în raport de execuțiile acestei lucrări, ci în multe alte momente de-a lungul carierei noastre comune. Spun asta pentru că mi-a dirijat multe piese simfonice, desigur, și, în egală măsură, e și un paralelism de destine artistice, să spunem așa. Am fost colegi de facultate. E adevărat, Cristian Mandeal e cu cinci ani mai în vârstă ca mine, pentru că el a făcut și pian, înainte de a veni la secția de dirijat.

Am multă încredere în experiența lui, în valoarea său, în talentul lui și cred că faptul că s-a înhămat la acest proiect, reluat acum și l-a dus mai departe, este o dovadă, nu numai de prietenie muzicală, dar și de colaborare bazată pe interes și valoare mutuală!

Iar în acest timp, din 1991 până în prezent, au existat și modificări ale viziunii de ansamblu asupra partiturii din partea sa?

Mici, foarte mici corecții, pe care le-am mai făcut doar în orchestrație și am adăugat - acum vă anunț, în premieră mondială - un mic fragment de început, un preambul la uvertură, pe care l-am scris relativ recent, care deschide lumea personajelor, pe care le conturează Caragiale. Este vorba de un solo de vioară cadențial adus la începutul lucrării, ca preambul, și care preia teme, motive importante din operă, și care este adus, nu cu orchestră - cum probabil s-ar aștepta unii -, ci cu vioară solo, fiind gândit de mine ca un lăutar, care prefigurează și ilustrează spațiul, dar și timpul muzical.

Sunt multe inserturi din „recuzita” muzicală a timpului (cântece de pahar, romanțe) deci rolul lăutarului este explicabil în acest context foarte variat și care îi conduce pe ascultători într-o lume balcanică, chiar fanariotă, cu toate consecințele de rigoare. Este o muzică foarte abstractă în anumite locuri, dar sunt și aceste inserturi de care spuneam, care rup complet ambianța sonoră, cred că într-un mod necesar.