Compozitoarea Doina Rotaru primește astăzi, 14 septembrie 2026, marele premiu al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, după ce anul acesta a devenit membră de onoare a Societății Internaționale de Muzică Contemporană, devenind primul muzician român care primește această distincție. Ana Sireteanu a stat de vorbă cu Doina Rotaru într-un interviu despre relația sa cu Uniunea Compozitorilor din România, dar și despre direcțiile muzicii noi în prezent.

Doamnă Doina Rotaru, pe 14 septembrie veți fi distinsă cu marele premiu al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România la cea de a 55-a gală UCMR, aceasta fiind și cea mai importantă dintre distincțiile pe care vi le-a acordat instituția din 1981 până în prezent. Ce înseamnă acest premiu pentru dumneavoastră și cum ați descrie relația cu Uniunea Compozitorilor?

E o confirmare că am făcut ceva bun și valoros. Pe de altă parte, recunosc că sunt foarte mândră pentru că acest premiu este o posibilitate de a mă așeza cumva pe mine într-o serie de maeștri pe care i-am adorat toată viața. Mă refer la cei care au primit acest premiu, la Ștefan Niculescu, la Aurel Stroie, la Tiberiu Olah, la Myriam Marbe, Anatol Vieru, Octavian Nemescu și maestrul Bentoiu, bineînțeles. Mă simt onorată și că sunt acum alături cumva în această galerie de premianți și cu colegul meu de-o viață, Adrian Iorgulescu.

De fapt, poate nu știți, dar Uniunea Compozitorilor m-a răsfățat cam de mult, nu numai din perioada în care am fost membră, din '77. Într-unul dintre volumele de istorii care au apărut acum despre Uniune, există o notiță undeva despre o fetiță (pe care pe atunci o chema Nemțeanu și nu Rotaru), adică eu, care primea la șase ani o bursă de la Uniunea Compozitorilor, ca fiind un copil talentat care promitea să devină un muzician deosebit, iar pe la 13 ani mi-am cântat o compoziție la Uniune într-un cadru festiv, 1 iunie, Ziua Copilului. Am primit atunci din mâna maestrului Jora un plic cu bani, deci, într-un fel, recompensele au existat încă din primii ani și m-am bucurat foarte mult pentru că m-a încurajat să scriu mai departe.

Sigur că există această mândrie, onoare, totodată sunt fericită că sunt încă sănătoasă și că primesc acest premiu și sper din tot sufletul să mai fiu sănătoasă multă vreme ca să mai scriu, pentru că e o confirmare că ce am făcut nu e degeaba. Îmi place foarte mult ceea ce am făcut și încerc să fac chiar mai bine în continuare.

În momentul în care vorbim sunt angajată în câteva proiecte, chiar am primit de curând o comandă de la Uniunea Compozitorilor pentru o lucrare simfonică nouă pe un text de Borges, care va fi gata probabil anul viitor pentru că au fost multe evenimente în anul acesta, plus concursul Enescu și alte obligații pe care a trebuit să le parcurg cu bine și acum, în sfârșit, am timp să mă apuc din nou de scris.

Ați fost profesoară de compoziție la Universitatea Națională de Muzică din București timp de mai multe decenii, îndrumând generații de tineri compozitori. Cum ați defini direcțiile muzicii noi în momentul de față?

Ele sunt multe și pe undeva se amestecă între ele în ultimul timp, pentru că foarte mulți compozitori încearcă să facă sinteze, de fapt. Este un timp al sintezelor, un timp al uitatului înapoi, acum se cântărește moștenirea muzicală pe care o avem și se pune întrebarea dacă este într-adevăr ceva valoros și merită continuat.

Și mai e ceva ce spun eu tuturor studenților mei, să scrie ceea ce ar dori ei să asculte și fiecare după calitățile, referințele și cultura pe care le are deoarece, până la urmă, fiecare își găsește singur calea și e important să fie o cale specială. Deci nu trebuie să scriem aceeași muzică toți pentru că ar fi tare plicticos. Există posibilitatea astăzi - mai mult decât în alte vremuri - de a alege și de a face toate sintezele posibile între tehnicile de compoziție, chiar și între stiluri. Deci există această libertate oferită creatorilor, doar să își folosească mintea și fantezia ca să obțină ceva original. Spun cuvântul original pentru că maestru Zygmunt Krauze, președintele concursului de compoziție George Enescu, mi-a cerut expres acest lucru înainte de concurs, și anume să căutăm ceea ce este original la acești tineri participanți. Și într-adevăr, e important ca în această aglomerație de muzici de toate felurile să ai o voce originală, dar asta nu înseamnă orice, ci valoarea rămâne în continuare cea mai importantă.

Cum ați descrie relația dintre compozitori și interpreții de muzică contemporană în prezent? Vă inspiră actuala stare de fapt?

Greu de spus. Există mai multe feluri de interpreți și am avut norocul în viața mea să întâlnesc interpreți care au cântat cu drag muzica mea și asta a fost poate cel mai important imbold de a scrie mai departe.

Prima întâlnire de acest fel a fost, cu ani în urmă, la Darmstadt, când l-am cunoscut pe flautistul Pierre-Yves Artaud și care nu numai că mi-a cântat lucrări, dar mi-a cerut ani de zile după aceea să scriu multe piese, inclusiv pentru orchestră de flaute, concerte ș.a.m.d. Am mai întâlnit asemenea interpreți extraordinari - cum e Mario Caroli, pentru care, într-adevăr, e o bucurie să scrii, pentru că știi că ceea ce cântă este divin. 

Am colaborat și cu extraordinar de mulți interpreți români, pe care îi apreciez foarte mult! E vorba de multe nume, mi-ar fi greu să le spun acum pe toate, dar, într-adevăr, relația cu interpreții este extraordinar de importantă pentru un compozitor, îi dă compozitorului această încredere și acest curaj să meargă mai departe, mai ales dacă e la început de drum, iar după aceea îi confirmă că ceea ce a făcut e înnobilat cumva de interpretare, pentru că, până la urmă, muzică fără interpreți nu există. Îi prețuim și scriem pentru ei deoarece sunt, de fapt, mesagerii noștri în ceea ce vrem să comunicăm publicului. Dacă n-ar fi dirijorii și interpreții, muzica noastră n-ar ajunge la public, așa că îi iubim și îi apreciem, așa cum merită majoritatea dintre ei și mulți dintre compozitori scriem pentru interpreți anume.