Adunarea Generală a Societății Internaționale pentru Muzică Contemporană, care a avut loc pe 25 mai la București, în cadrul Festivalului Internațional "World New Music Days", a decis, în unanimitate, acordarea titlului de membru de onoare compozitoarei Doina Rotaru. Despre acest subiect, Doina Rotaru a stat de vorbă astăzi, 28 mai 2026, cu colega noastră Cristina Cîrjan.

Ați primit titlul de membru de onoare al Societății Internaționale pentru Muzică Contemporană, devenind primul compozitor român care primește această distinție. Ce înseamnă pentru dumneavoastră această recunoaștere?

Sigur, este o mare onoare. Nici nu mi-a venit să cred, pentru că lista membrilor de onoare ai Societății Internaționale pentru Muzică Contemporană începe cu Béla Bartók, Igor Stravinski, Paul Hindemith, Arthur Honegger - vă dați seama, cele mai mari personalități ale secolului XX. Nici nu știu dacă merit într-adevăr această onoare, dar mă bucur că am primit-o și asta îmi dă curaj să fac mai departe ceea ce fac. Sunt în această listă mulți compozitori contemporani pe care îi admir enorm, precum Arvo Pärt, Krzysztof Penderecki, Zygmunt Krauze, Sofia Gubaidulina și alții, niște zei ai compoziției contemporane. Această distincție, dacă vă puteți imagina, se acordă încă din anul 1923, de când s-a înființat această societate a compozitorilor. Societatea compozitorilor europeni s-a clădit ca un fel de răspuns împotriva ororilor războiului. Compozitorii nu voiau altceva decât să iasă din lumea aceea urâtă, să se întâlnească între ei și să-și asculte muzica. Este o tradiție de 100 și ceva de ani pe care noi, românii, am preluat-o. Imediat după Revoluția noastră, Nicolae Brânduș a insistat foarte mult să intrăm în această societate. De atunci, eu cel puțin, am participat la multe festivaluri de acest fel și, într-adevăr, probabil că m-am făcut remarcată prin faptul că din creația mea au fost selecționate și cântate multe lucrări. Mulțumesc celor care m-au propus, mulțumesc celor care m-au votat.

Cum priviți astăzi locul și vizibilitatea femeilor compozitoare în peisajul muzicii contemporane?

Când eram eu studentă, încă mai existau oarecum mici priviri ciudate asupra femeilor compozitoare, deși deja Myriam Marbé și Carmen Petra Basacopol erau afirmate. Astăzi nu mai este nicăieri în lume o diferență de apreciere între compozitoare și compozitori. Există egalitate deplină, ba chiar studenții de la Universitatea Națională dovedesc că fetele uneori sunt mai tenace și mai talentate. Se întâmplă. Generațiile sunt diferite, dar egalitate există peste tot în lume, precum și la noi.

Această recunoaștere vine în cadrul Festivalului "World New Music Days", desfășurat anul acesta la București după aproape trei decenii. Cât de importantă considerați că este această ediție pentru promovarea creației românești în plan internațional?

Prima ediție, cea din 1999, a clădit-o cu mult efort Nicolae Brânduș. Pe vremea aceea el conducea această secțiune națională. Atunci a fost un mare succes pentru că oamenii au descoperit valorile muzicii românești. Astăzi, cred că există o continuare pentru că deja lucrările compozitorilor români au intrat într-un circuit internațional de multă vreme. Cred că este ceva firesc, nu este o surpriză pentru nimeni că există compozitori români foarte buni care își merită aprecierile colegilor lor de breaslă din întreagă lume.

În cadrul festivalului, a fost prezentată și lucrarea dumneavoastră "Himere" pentru vioară și orchestră, interpretată de Orchestra de Cameră Radio, sub bagheta dirijorului Cristian Mandeal, având-o ca solistă pe violonista Diana Moș. Cum v-ați simțit ascultându-vă propria lucrare și care a fost reacția publicului?

Lucrarea a fost scrisă în 2020, în plină pandemie, la comanda Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor, cu ocazia sărbătoririi centenarului înființării acestei instituții. Așadar, este o lucrare recentă pe care o iubesc foarte tare. Este inspirată din trei sculpturi aparținând lui Dimitrie Paciurea, "Himerele".

Este foarte aproape de suflet lucrarea pentru că a fost cântată în 2021. Prima audiție a avut loc exact la Sala Radio, dar cu sala goală și cu interpreții pe scenă, purtând măști. Imprimarea video s-a prezentat în cadrul festivalului anual din luna mai, Săptămâna Internațională a Muzicii Noi. Aseară m-am simțit extraordinar de bine, pentru că de la prima repetiție am simțit căldura orchestrei. Este o orchestră cu care eu am colaborat de foarte multă vreme și de foarte multe ori, chiar dacă timpul a schimbat-o mereu, venind tot mai mulți tineri. Este orchestra pe care a format-o maestrul Ludovic Bács, care mi-a cerut lucrări de mai multe ori, când eram tânără compozitoare. Mi-a interpretat simfonia întâi, simfonia a doua, concertele de flaut. Multe lucrări au prins viață sub bagheta dumnealui. Mă uitam pe scenă cu foarte mult drag și pentru că unii dintre instrumentiștii de acum mi-au fost studenți cândva la Universitatea Națională de Muzică din București și îmi sunt dragi, pentru că întotdeauna studenții mei mi-au fost dragi. Am avut o colaborare extraordinară și cu dirijorul Cristian Mandeal, și cu violonista Diana Moș - lucrarea este scrisă pentru ea, deci întruchiparea himerelor este Diana Moș - și cu mulți dintre interpreții din orchestră. Am simțit căldură și asta este mare lucru pentru un compozitor. Interpretarea de aseară a fost foarte, foarte bună. Aprecierea publicului m-a uluit pentru că nu mă așteptam la atâtea urlete de "bravo" sau de apreciere. Bine, aprecierea nu este numai pentru muzică, este și pentru interpretare întotdeauna. Deci se împarte cumva între compozitori și interpreți. Am fost fericită.

Muzica dumneavoastră este interpretată astăzi pe numeroase scene internaționale. Care credeți că este elementul esențial care permite unei creații contemporane să depășească granițele culturale și să-și găsească locul în repertoriul internațional?

Din punctul meu de vedere, muzica, încă de la început, de când există, a însemnat foarte multă emoție. S-a născut în rugăciune, rugăciunea oamenilor către zei, în cântecele de leagăn și în bocete. Acolo găsim într-adevăr expresia autentică. Astăzi, pentru ca muzica să cucerească un public, și mă refer în primul rând la un public neavizat, acest public trebuie să fie atins la suflet, să înțelagă imediat dacă muzica e tristă sau veselă. Este vorba și despre un discurs coerent. Așadar, contează coerența muzicii și cantitatea uriașă de încărcătură sensibilă, de emoție. Fiecare lucrare trebuie să aibă o idee. Ideile puternice sunt susținute de partea emoțională și de construcția care trebuie să-i dea timp omului care ascultă să înțelegă, să fie coerentă. Astea sunt cele trei condiții pe care eu le explic și le-am explicat mulți ani studenților mei de la compoziție. Restul este și noroc, poate este și norocul de a avea interpreți extraordinari care simt, trăiesc și comunică foarte bine publicului, ba chiar augmentează acest potențial emoțional pe care îl implică compozitorul. Nu știu să vă spun mai mult, poate că există și ceva magic în treaba asta. Când lucrările plac mai mult sau plac mai puțin, probabil că există și un pic de magie.

Ne puteți vorbi despre procesul dumneavoastră creativ? Cum se naște de obicei o nouă lucrare?

Pot să vă spun cum s-a născut această lucrare. De obicei este vorba despre o idee puternică. Am ales aceste trei sculpturi ale lui Dimitrie Paciurea, pentru că mi-au dat idei muzicale. Trebuie să comunici cumva cu ceva ce împrumuți din alte arte, dar care să se poată revărsa în muzica ta. Este vorba despre o lume care se leagă foarte bine cu muzica, pentru că himera este un fel de iluzie, un fel de ființă imaginară care ține de oniric, de vis. Avem întotdeauna o cantitate de vis și de oniric și în muzică.

Himera Pământului este cea care m-a inspirat să mă duc spre elemente de dans românesc. Acolo există un fel de călușar ascuns cumva și un pic stilizat. Este o introducere care, pentru că eu mi-am propus să mă gândesc că Pământul înseamnă și locul în care ne îngropăm morții, include în melodica viorii și elemente de bocet. Este o muzică profund legată de pământ și o muzică puternică, stabilă, pentru că nimic nu se poate rupe, toți aparținem pământului și suntem atrași de el.

Foarte mult mi-a plăcut să mă transform cumva și să intru în himera nopții, pentru că noaptea este într-adevăr legată de oniric, de imagini, de vis, de păsări. O lume cu totul specială care în mintea mea s-a legat foarte, foarte bine cu muzica.

Ultima parte este, de fapt, sculptura cea mai complexă din ciclul lui Dimitrie Paciurea: Himera Văzduhului. E vorba de o sculptură cu cap de femeie, corp de animal și aripi de pasăre, o combinație, un amestec ciudat, care reprezintă, de fapt, aspirația către zbor și lumină. Am încercat să realizez un discurs foarte transparent, care în permanenta sa epurare, pe mine m-a condus ca un magnet și a condus și publicul la un citat din Sonata a II-a pentru pian și vioară de George Enescu. Este vorba despre începutul părții a treia, care este, într-adevăr, o lume de vis nocturn, de aspirație către lumină. Mă bucur că toți românii din sală - străinii nu cunosc așa bine muzica lui George Enescu - au realizat această transformare, cumva, în citatul enescian, care înseamnă pentru mine foarte mult. George Enescu înseamnă pentru noi toți foarte mult, dar pentru mine, poate, în mod special, pentru că simt, cum și profesorul meu, Tiberiu Olah îmi spunea, că mă trag din aceeași lume lirică, nostalgică. Spunea profesorul meu: "o muzică ce toarce și care se duce mereu spre lumină". Deci, cumva, apropierea de George Enescu îmi este foarte, foarte dragă și o caut mereu.